Etapele realizării unei investiţii străine

Decizia de investire internaţională se fundamentează şi se realizează în mai multe etape; în fiecare din aceste etape se înfăptuiesc operaţiuni specifice pieţei de capital  şi de credit, precum  şi operaţiunile de pe piaţa valutară internaţională.

Etapele de realizare a unei investiţii străine, se stabilesc in ipoteza existentei unui sistem mondial al investiţiilor străine, din care fac parte:

• tarile receptoare de investiţii; 
• firme străine interesate sa efectueze investiţii străine din tarile generatoare de investiţii; 
• organisme specializate, organizaţiile internaţionale denumite firme de consultanta. 

Sistemul mondial al investiţiilor străine, in condiţiile date, poate stabili principalele activităţi de realizare a unei investiţii străine. Acestea pot fi :

1. promovarea imaginii tarilor gazda receptoare de investiţii; 
2. promovarea imaginii investitorilor străini si climatului de afaceri care il înconjoară; 
3. încheierea unor acorduri prin care sa se stipuleze respectarea unor clauze de raportare a stării economico-financiare a firmelor generatoare si receptoare de investiţii străine;
4. stabilirea echipelor de negociatori in vederea încheierii unor convenţii, contacte de cooperare internaţionala; 
5. întocmirea unor studii de oportunitate si impact de specialişti diferiţi, de a realiza unele investiţii străine in tarile gazda si invers, prin efectuarea de analize a performantelor economice, sociale, financiare din punct de vedere al investitorului si receptorului; 
6. negocierea discrepantelor dintre divergentele exprimate din punctele de vedere ale investitorilor si tara gazda; 
7. efectuarea unor studii de prefezabilitate, de fezabilitate, proiecte tehnico-economice, obţinerea unor autorizaţii de construcţii acolo unde este cazul (in domeniile construcţiilor, instalaţiilor etc); 
8. semnarea contractului; 
9. investiţia propriu-zisa.

Aceste activităţi, care se realizează succesiv, se încadrează in citeva etape a procesului de realizarea a procesului investiţional:

Etapa pregătitoare

Furnizorul de fonduri financiare, direct sau prin intermediarul repartiţiei financiare internaţionale, este preocupat de cunoaşterea beneficiarului investiţiei şi a ţării acestuia. Sunt luate în calcul aspectele de natură economică, financiară, fiscală, monetară, socială, politică, militară etc. Etapa pregătitoare se încheie, în cazul în care investitorul străin devine interesat, cu un Acord internaţional de investiţii. În acest acord sunt stipulate drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele de apărare a investiţiei contra riscurilor economice, politice, militare etc.

După obţinerea acordului de realizare a investiţiei, investitorul străin (singur sau în colaborare cu parteneri autohtoni) trece la  proiectarea obiectivului  din punct de vedere tehnic, economic şi financiar.

Proiectarea are la bază Studiul de fezabilitate, document tehnico-economic solicitat pentru orice investiţie importantă. Prin intermediul acestui studiu, investitorul îşi conturează efortul financiar, dar şi avantajele economice şi financiare ale viitoarei investiţii. Întocmirea corectă a studiilor de fezabilitate, în conformitate cu exigenţele pieţei din ţările dezvoltate şi recomandările instituţiilor financiare şi bancare internaţionale, reprezintă o condiţie obligatorie pentru acceptarea investiţiei de ţara beneficiară sau de partenerii care furnizează fondurile financiare.

Etapa adoptării deciziei de investiţie

În această etapă au loc principalele operaţiuni de proiectare şi evaluare a obiectivului conturat în studiul de fezabilitate. Soluţiile tehnice, tehnologice şi economice sunt definitivate şi se transformă, cu ajutorul unui etalon internaţional, în preţul investiţiei.

Apoi, folosind sursele şi modalităţile de atragere de fonduri financiare, “se montează fondul” necesar finanţării. Prin mişcarea internaţională a semnelor băneşti care vehiculează valoarea repartizată financiar are loc cumpărarea de materiale, utilaje, forţă de muncă, informaţii şi înglobarea lor în obiectivul investiţiei.

Operaţiunile respective se vor reflecta în balanţele de plăţi ale ţării finanţatoare şi ţării beneficiare, în activitatea băncilor, instituţiilor de asigurare, în bugetele activităţii de încasări şi plăţi în valută ale firmelor care furnizează mărfuri  şi servicii pentru obiectivul ce se construieşte. Operaţiunile  şi mecanismele de lucru de pe pieţele monetară, financiară şi de credit ale sistemului financiar şi monetar internaţional vor fi utilizate din plin.

Etapa de exploatare a investiţiei internaţionale

Funcţionarea obiectivului construit solicită, de asemenea, pieţele sistemului financiar  şi monetar internaţional. Sunt prezente noi mobilizări de fonduri (în special de pe piaţa creditului), au loc operaţiuni de decontare internaţională, plăţi în valută  şi în moneda locală pentru plata salariilor, cumpărarea de materii prime, energie, plata impozitelor etc.

Rezultatele economice, costurile şi profitul sunt evaluate cu ajutorul unui etalon cu recunoaştere internaţională; cu ajutorul unei monede convertibile se va ţine şi evidenţa contabilă.

Serviciile băncilor comerciale sunt utilizate pentru păstrarea disponibilităţilor în valută şi în moneda locală şi pentru realizarea plăţilor şi transferurilor internaţionale.

Tot în această etapă are loc determinarea dividendelor ce se cuvin participanţilor la constituirea capitalului social, precum  şi transferul acestor dividende spre acţionarii străini şi locali.

Etapa de lichidare a investiţiei internaţionale

În situaţii deosebite sau la dorinţa investitorului străin poate avea loc transferul de proprietate spre partenerii locali sau spre statul din ţara beneficiară a investiţiei. Legislaţia naţională şi clauzele internaţionale prevăd asemenea situaţii şi le stabilesc în mod expres.

Pentru cazurile de naţionalizare, expropriere sau rechiziţionare se respectă procedurile legale şi se acordă despăgubirile corespunzătoare valorii investiţiei, despăgubire care trebuie să fie "promptă, adecvată şi efectivă." Despăgubirea sau sumele obţinute din vânzarea acţiunilor, părţilor sociale obligaţiunilor  şi a altor efecte de comerţ se vor transfera în străinătate, în valuta convenită.

Operaţiunile legate de lichidarea proprietăţii străine determină solicitarea instrumentelor  şi activităţilor de pe pieţele sistemului financiar şi monetar internaţional pentru evaluare transfer internaţional, stingerea litigiilor etc. 

Resurse investiţionale de la instituţii financiare internaţionale

Contractarea creditelor externe care îmbracă mai multe forme, respectiv creditul cu garanţia statului (asumarea integrală a riscului de către stat), creditul bancar (asumarea integrala a riscului de către bancă) şi creditul acordat de instituţiile specifice internaţionale.

În prezent funcţionează numeroase organizaţii financiare specializate în finanţarea şi creditarea investiţiilor internaţionale, dintre care menţionăm:

1. Grupul Băncii Mondiale;  
2. Fondul Monetar Internaţional (FMI);
3. Organisme regionale de finanţare a dezvoltarii. 
4. Instituţii financiare specializate ale ONU.

Grupul Băncii Mondiale, cuprinde:

• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
• Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare;  
• Societatea Financiară Internaţională. 

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)

BIRD a fost înfiinţată în 1944, dar începe efectiv să funcţioneze la 25.VI.1945, având ca obiectiv crearea mecanismelor monetare  şi financiare necesare unei mai bune cooperări economice între state. BIRD face parte din sistemul ONU având rolul de afinanţa dezvoltarea  ţărilor membre. Banca a fost concepută ca un organism de tip nou, pentru finanţarea investiţiilor din  ţările membre, prin acordarea sau garantarea de împrumuturi. De regulă, BIRD acordă credite pe termen lung, de 15-25 ani, pentru realizarea de proiecte bine definite, dintr-o ţară membră care prezintă garanţii din punct de vedere tehnic  şi economic. Împrumuturile BIRD acoperă cheltuielile valutare pentru realizarea proiectului. Iniţial, împrumuturile BIRD erau orientate spre realizarea infrastructurii şi spre serviciile publice, iar ulterior, s-au extins spre agricultură, industrie, educaţie, urbanism, turism.

Un stat poate dobândi calitatea de membru al băncii atunci când acceptă regulile de conduită în materie de finanţe, respectiv să adere, mai întâi la FMI. Subscrierea unei contribuţii la fondul statutar constituie o altă condiţie necesară pentru ca o ţară să adere la BIRD.

Principalii acţionari ai Băncii Mondiale sunt: SUA, care deţine 16 % din totalul voturilor; Japonia, cu 9,4 %, Germania 7,2%, Anglia 6,9, Franţa 4,7%, Canada 2,78%  şi Italia  2,55%. Aceste  şapte  ţări contribuie împreună la fondurile băncii cu peste 50%, păstrând controlul.

Principiile funcţionării BIRD sunt următoarele:

• BIRD trebuie să fie atât o instituţie financiară internaţională, cât şi o instituţie de dezvoltare internaţională; 
• Necesitatea realizării unei cooperări strânse cu ţările împrumutate;
• BIRD acordă împrumuturile solicitate de guvernele  ţărilor membre, de un organism politic sau societate publică sau privată, dacă este garantat de stat; 
• Banca nu acordă împrumuturi pentru obiective militare sau politice  şi nici în scopuri de a facilita exportul unei ţări; 
• Banca efectuează operaţiuni de împrumut în condiţii de eficienţă  şi solvabilitate financiară; 
• Banca foloseşte drept criteriu de referinţă al nivelului dezvoltării după care admite împrumutul indicatorul PNB / locuitor. 

Fondurile pe care BIRD este în măsură să le utilizeze în scopul acordării de credite provin din trei surse: capitalul social subscris; capitalurile mobilizate prin emisiuni de obligaţiuni; beneficiul obţinut din operaţiunile efectuate.

Operaţiunile de acordare a împrumuturilor de către BIRD sunt subordonate unor condiţii: solicitantul să fie o ţară în curs de dezvoltare; orientarea investiţiilor spre domenii prioritare a  ţării solicitante; împrumutul trebuie să fie  garantat  de guvernul  ţării care-l solicită; creditele se acordă numai pentru plata unor utilaje şi furnituri provenite din ţările membre BIRD şi Elveţia; creditarea se face pe baza acordului de împrumut şi acordului de garanţii încheiate între bancă şi instituţiile împuternicite din acea ţară.

Întrucât BIRD îşi procură fondurile în cea mai mare parte de pe pieţele financiare internaţionale, unde îşi plasează obligaţiunile,  dobânda practicată pe aceste pieţe este principalul element care determină rata dobânzii pe care banca o pretinde împrumuturilor acordate. BIRD finanţează proiecte specifice de reconstrucţie şi dezvoltare bine precizate, eficiente şi prioritare, care să se încadreze în politica de dezvoltare a statului beneficiar.

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) 

Înfiinţată în 1960, IDA este o instituţie abilitată să ajute financiar  ţările foarte sărace, capabile să realizeze proiecte productive. IDA acordă credite pe termen lung în condiţii foarte favorabile. Resursele asociaţiei nu provin din emisiuni de obligaţiuni, ci sunt alimentate de statele membre dezvoltate, care au vărsat contribuţia iniţială  şi reconstituie periodic resursele când acestea se epuizează. Aceste resurse se mai formează  şi din rambursarea creditelor acordate anterior de IDA. Pot beneficia de credite de la IDA  ţările cu PNB/locuitor până la 580 USD, dar efectiv s-au acordat credite în proporţie de 90 % ţărilor cu nivelul acestui indicator sub 400 USD. IDA acordă credite, la început, pe o durată de 50 de ani. Din 1987 s-a hotărât reducerea termenului la 40 de ani pentru  ţările mai puţin dezvoltate şi 35 de ani pentru celelalte  ţări. Perioada de graţie a fost de 10 ani. Creditele IDA sunt acordate în condiţii de favoare, nu sunt purtătoare de dobânzi, ci doar de un comision de serviciu de 0,75% şi unul de angajare de 0,50%.

Societatea Financiară Internaţională (SFI)

Potrivit statutului, Banca Mondială nu-şi poate angaja fondurile în operaţiuni cu întreprinderile din sectorul privat al economiei statelor membre. Nevoia ca şi acest sector să fie sprijinit financiar a dus la înfiinţarea, în 1956, a unei filiale a Băncii Mondiale denumită SFI. Scopul SFI este încurajarea dezvoltării sectorului privat cu caracter productiv, completând astfel operaţiunile BIRD.

SFI completează două lacune ale Băncii Mondiale: rezolvă problema investiţiilor fără garanţia guvernului; furnizează capital sub formă de participaţii  şi împrumuturi pe termen lung.

Adeziunea la BIRD este o condiţie pentru a fi membru a SFI.

SFI sprijină investiţiile sub trei forme: investiţii directe; obţinerea de capitaluri suplimentare străine sau naţionale; furnizarea de asistenţă tehnică.
Împrumuturile SFI sunt pe termen lung, iar dobânzile sunt stabilite după baremurile comerciale existente. Aceste împrumuturi pot fi cheltuite în  ţările membre sau în Elveţia, pentru cumpărări de echipamente, acoperirea operaţiilor de schimb, cheltuieli locale.

Fondul Monetar Internaţional (FMI) 

Este cel mai important organism internaţional de cooperare în domeniul financiar-valutar. FMI acordă împrumuturi  ţărilor membre pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe, sub forma finanţării compensatorii, a cumpărării de DST  şi a acordării de împrumuturi din fondul financiar creat în urma vânzărilor periodice de aur, de credite ţărilor cu un PNB / loc scăzut.

Organisme regionale de finanţare a dezvoltării

În prezent funcţionează şi o serie de bănci de dezvoltare regională, dintre care cele mai importante sunt: Banca Europeană de Investiţii (BEI); Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD); Banca Interamericană de Dezvoltare; Banca Africană de Dezvoltare; Banca Asiatică de Dezvoltare.

Banca Europeană de Investiţii (BEI) 

A fost înfiinţată prin Tratatul cu privire la Comunitatea Economică Europeană din 1957 şi are sediul la Luxemburg. Scopul băncii este de a contribui la dezvoltarea echilibrată şi fără obstacole a UE. BEI acordă împrumuturi statelor membre sau întreprinderilor private sau publice, pentru realizarea de proiecte de investiţii pe teritoriile europene ale acestor state. Banca poate acorda, în anumite condiţii, împrumuturi pentru realizarea unor proiecte de investiţii în afara teritoriilor europene ale statelor membre.

În efectuarea operaţiunilor de acordare de împrumuturi banca  ţine seama de următoarele principii:

• fondurile sale să fie utilizate în modul cel mai raţional posibil, în interesul comunităţii; 
• nici banca, nici statele membre nu trebuie să pretindă ca sumele împrumutate să fie cheltuite într-un anumit stat membru; 
• banca poate condiţiona acordarea de împrumuturi de organizarea de licitaţii internaţionale; 
• banca nu finanţează nici un proiect la care se opune statul membru pe teritoriul căruia ar urma să se realizeze; 
• banca poate ceda creanţele sale pe piaţa capitalurilor. 

Resursele financiare ale băncii provin din contractarea de împrumuturi pe pieţele internaţionale de capitaluri.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) 

La 20 mai 1990 se hotărăşte la Paris înfiinţarea BERD, care începe să funcţioneze în 1991. BERD a fost înfiinţată cu scopul de a contribui la progresul  şi reconstrucţia economică a  ţărilor din Europa Centrală  şi de Est, angajate în tranziţia la economia de piaţă. Banca sprijină membrii beneficiari să înfăptuiască reforme economice structurale şi sectoriale. În acest scop, banca urmăreşte aspectele:

• să promoveze, prin intermediul investitorilor privaţi  şi a altor investitori, stabilirea, ameliorarea şi dezvoltarea activităţii sectorului productiv; 
• să mobilizeze capitaluri autohtone şi străine; 
• să favorizeze investiţiile productive în infrastructură, în sectorul serviciilor şi cel financiar; 
• să acorde asistenţă tehnică la elaborarea, finanţarea şi executarea proiectelor; 
• să stimuleze şi să încurajeze dezvoltarea pieţelor de capital;
• să sprijine proiectele fiabile şi viabile sub aspect economic, care prezintă interes pentru ţările membre. 

În îndeplinirea acestor funcţii BERD cooperează strâns cu ţările membre: ţările Uniunii Europene, celelalte  ţări ale Europei occidentale,  ţările est-europene,  ţări din afara Europei, cum ar fi: SUA, Japonia, Canada, Australia.

Resursele ordinare de capital ale băncii includ: capitalul social subscris, contractarea de împrumuturi, sumele provenite din rambursări de împrumuturi.

La baza operaţiilor BERD stau principiile:

• gestiune bancară sănătoasă; 
• banca nu finanţează nici o întreprindere situată pe teritoriul unei  ţări membre, dacă aceasta se opune; 
• banca nu permite ca o parte disproporţional de mare din resursele sale să fie utilizată în folosul uneia dintre ţările membre; 
• la utilizarea unui împrumut, banca nu impune nici o restricţie cu privire la achiziţionarea de bunuri şi servicii din orice ţară. 

BERD funcţionează atât ca bancă de dezvoltare, cât  şi ca bancă de piaţă propriu-zisă. Funcţia băncii este de sprijin financiar cu două mari genuri de activităţi:

• conlucrează cu autorităţile publice pentru a le ajuta să găsească sursele de finanţare în vederea modernizării structurilor de stat. Aproape 40 % din resursele băncii sunt utilizate pentru aceasta; 
• sprijinul acordat unităţilor în eforturile lor de investiţii şi dezvoltare, activitate ce beneficiază de 60% din resursele de finanţare ale băncii. 

Pentru ca o  ţară să poată beneficia de sprijin din partea BERD trebuie să prezinte proiecte acceptabile din punct de vedere al fezabilităţii. De asemenea, trebuie să existe garanţii solide şi un program de finanţare potrivit normelor occidentale.

Instituţii financiare specializate ale ONU

Sub egida ONU s-au creat o serie de organisme specializate în promovarea şi accelerarea dezvoltării economice  şi industrializării  ţărilor în curs de dezvoltare. Dintre acestea menţionăm:

ONU pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) 

O mare parte din activitatea acestei organizaţii constă din acordarea de ajutoare directe ţărilor în curs de dezvoltare pentru încurajarea investiţiilor interne şi externe.

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) 

Participă la promovarea investiţiilor în  ţările în curs de dezvoltare, printr-un fond format din contribuţii voluntare de până la 1% din PNB din partea  ţărilor puternic dezvoltate. Din această cotă 0,7% se acordă sub formă de împrumuturi şi donaţii pe termen lung şi 0,3% sub formă de investiţii în sectorul particular. O mare parte din fondurile PNUD este destinată finanţării documentaţiei tehnico-economice pentru investiţii de mari proporţii.

Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (FIDA) 

Este o agenţie specializată a ONU cu personalitate juridică internaţională, înfiinţată la Roma în 1974. Obiectivul său este mobilizarea  şi folosirea în condiţii favorabile a resurselor financiare suplimentare necesare dezvoltării agricole a  ţărilor în curs de dezvoltare. Dintre sursele fondului se acordă  ţărilor în curs de dezvoltare o cotă de 12% sub formă de ajutoare, iar diferenţa se acordă aceloraşi  ţări sub formă de donaţii, împrumuturi, burse, sprijin cu cadre specializate. 

Surse externe de finanţare a investiţiilor internaţionale

Apelarea la sursele externe pentru investiţii, reprezintă alegerea următoarelor resurse:

• contribuţia partenerului din ţara–gazdă. Ţara beneficiară a investiţiei, prin agenţii economici rezidenţi, poate participa la realizarea obiectivului finanţat în context internaţional într-o proporţie stabilită prin negociere şi în conformitate cu legislaţia din ţara respectivă (atunci avem o societate mixtă) sau nu participă, firma rezultată fiind în totalitate în proprietatea investitorului străin,
• împrumuturi bancare de la instituţiile financiare locale, din ţara de origine, precum şi din o a treia ţară,
• împrumuturi obligatare (emiterea de obligaţiuni),
• majorări ale capitalului social (emisiuni de acţiuni),
• emiterea de valori mobiliare noi,
• atragerea finanţării de la terţi.

Imprumuturile bancare pofi sub forma de:

• Credite securitizate (garantate): capitalul este atras de la o institutie financiara, la o dobanda fixa si pe o perioada pre-determinata. Platile periodice reprezinta rata + dobanda. Imprumutul este securitizat/garantat (ipoteca, cedare, desemnare).
• Creditele nesecuritizate: rare, se acorda in special companiilor cu reputatie, de top
• Hartii comerciale: sunt promisiuni (note promisorii) nesecuritizate, negotiabile, ce se vand in pietele monetare. In majoritatea tarilor, numai companiile mari (si guvernele) se pot capitaliza prin aceste instrumente.

O altă formă de împrumut, utilizata cu aceeaşi destinaţie, o constituie realizarea unei „emisiuni de obligaţiuni”. Obligaţiunile sunt titluri de credit reprezentând creanţe ale deţinătorului asupra emitentului pentru împrumutul acordat (prin achiziţionareaobligaţiunilor). Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea periodică a unei dobânzi şi sunt răscumpărate la scadenţă de emitent, investitorul recuperându-şi  astfel capitalul investit.

Obligaţiunile reprezintă împrumuturi pe termen lung cu dobândă fixă cu date de plata specificate şi o scadenta statuată. Obligaţiunile sunt emise de guvern, municipii, firme. „ Rata dobânzii la obligaţiuni reprezintă riscul de neplata al datoriei”. În general, o societate de valori mobiliare sau un sindicat de astfel de societăţi acţionează ca un intermediar ce procura fondurile necesare unei societăţi comerciale, creând pentru ea şi cumpărând de la ea (plasament garantat) o noua emisiune de obligaţiuni pe care o va vinde apoi investitorilor instituţionali sau particulari.

Societatea comerciala emitenta de obligaţiuni va plati mai ieftin împrumutul astfel obţinut faţa de fondurile obţinute printr-o emisiune de acţiuni, deoarece cheltuielile cu dobânzile la obligaţiuni se scad din profitul brut, pe când dividendele se deduc din profitul net.

Emisiunea de noi acţiuni la care se subscriu, atât vechii acţionari, cât şi alţii noi, este o soluţie des practicată. Emisiunea de acţiuni noi influenţează valoarea capitalului acţionar, beneficiului per acţiune, dar şi diminuează puterea exercitată de acţionari (în condiţiile în care vechii acţionari nu pot cumpara noi acţiuni). În schimbul disponibilităţilor  băneşti, acţionarii  primesc  acţiuni care le conferă  dreptul de dividend, dreptul de vot, dreptul  de coproprietari.  Cumpărarea  de  acţiuni  reprezintă  o  investire  pentru  acţionari,  ei  aşteptând  o rentabilitate viitoare sub forma dividendelor sau o sporire a capitalului ca urmare a creşterii cursului acţiunilor pe piaţă.

Majorările de capital prin aporturi noi în numerar pot fi realizate fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi, fie emisiunea de noi acţiuni la valoarea nominală a vechilor acţiuni, sau la o valoare majorată în funcţie de valoarea bursieră a vechilor acţiuni (cel mai frecvent).

O corporaţie care doreşte sa-si majoreze capitalul social printr-o ofertă publica de acţiuni are obligaţia de a se informa căt mai complet asupra emitentului, conducerii, valorilor mobiliare (acţiuni) oferite şi asupra condiţiilor de oferta. Această informare se face, iniţial, la momentul ofertei publice după care continua periodic.

Fondurile obţinute prin emisiunea de valori mobiliare sunt, în multe cazuri mai puţin costisitoare pentru societate. Dacă pentru un credit bancar societatea va trebui obligatoriu să plătească dobânda care în cele mai multe cazuri este variabilă, acţiunile sunt remunerate numai în funcţie de rezultatele societăţii.

Creşterea solicitării de fonduri în monede convertibile a determinat apariţia unei pieţe în context internaţional, piaţa euroemisiunii, care va prelua plasamentul de titluri făcut până atunci pe pieţele de capital naţionale. Emitenţii de titluri (firme, guverne, instituţii bancare, instituţii financiare naţionale şi internaţionale) îşi motivează plasamentul pe piaţa de capital din altă tară sau în context internaţional prin lipsa de fonduri pe propria piaţă şi/sau prin necesitatea de a-şi forma o parte din capitalul de lucru în moneda convertibilă.

În scopul realizării unui astfel de plasament, emitentul va avea la dispoziţie piaţa de capital din altă tară (de regula o ţară care dispune de monedă convertibilă şi nu pune restricţii la ieşirea de capitaluri pe piaţa externă) sau o piaţă formată în context internaţional, piaţa euroemisiunii.

Fondurile mobilizate prin plasarea de titluri pe termen lung (folosind ca titlu obligaţiile) sau pe termen nelimitat (acţiunile) sunt folosite pentru completarea capitalului permanent al firmei (capital social + fonduri proprii + împrumuturi pe termen lung).

Pe piaţa internaţională de capital sunt puse în vânzare spre cumpărare titluri de natura acţiunilor şi obligaţiunilor, care se vând şi se cumpără ca atare sau prin intermediul unor contracte viitoare  şi contracte tip opţiune. Piaţa de capital cunoaşte şi alte forme de operaţiuni, inclusiv contracte pe indici bursieri, ca o combinaţie de contracte viitoare şi de opţiuni.

Acţiunile vândute în context internaţional sunt, ca  şi pe piaţa internă, comune (dau drept de vot  şi la dividende)  şi preferenţiale (dau drept la dividend, dar nu la vot).

Obligaţiunile utilizate pe piaţă sunt: obligaţiuni cu dobânda fixă (cea. 50-60%), obligaţiuni cu warrant detaşabil  şi negociabil (20-25%), obligaţiuni cu dobândă variabilă (cea. 5-7%), obligaţiuni convertibile în acţiuni (4-5%).

Principalii emitenţi de titluri negociate pe piaţa internaţională provin din ţările dezvoltate cuprinse în O.C.D.E. (75-80%), instituţii financiare internaţionale (10-12%). În cazul solicitanţilor de titluri, ei provin, de asemenea, din ţările dezvoltate (85-90%), din ţările producătoare şi exportatoare de petrol (4-5%), organisme internaţionale (3-4%).

Pe piaţa euroemisiunii sunt puse în vânzare, cu prioritate, obligaţiuni. Peste 50% din aceste titluri sunt emise de guverne, instituţii publice, organisme internaţionale. În jur de 90-95% din emitenţi provin din tarile dezvoltate, iar instituţiile internaţionale au o pondere de circa 5%.

Euroobligaţiunile – reprezintă obligaţiuni denominate într-o eurovalută. Eurovalutele sunt valutele depozitate într-o altă ţară decât ţara lor de origine. Fondurile astfel constituite sunt utilizate şi pentru lansarea de împrumuturi pe baza de obligaţiuni, denumite euroobligaţiuni.

De exemplu, un împrumut al unei firme din Franţa, mobilizat prin obligaţiuni lansate pe piaţă financiara din Elveţia este un împrumut pe baza de euroobligaţiuni.

La nivelul pieţei financiare internaţionale s-a structurat un segment de piaţă cel al euroobligaţiunilor iar fondurile procurate prin emisiunile de euroobligaţiuni reprezintă pentru  ţările cu o economie în plin proces de dezvoltare, o modalitate de asigurare a finanţării, adesea guvernele apelând la astfel de forme de împrumut.

Finantarea terţă se constituie din capitalul atras de la o sursa alta decat proprie sau institutie financiara, la un cost, atunci cand “industria” nu doreste sa-si asume “povara” atragerii de capital si riscurile asociate. Aici se include următoarele modalităţi de finanţare:

• Leasing: Modalitate de a obtine dreptul de folosire a activelor pe temen scurt (operational) sau lung (financiar) - simplificare. Este considerata finantare “in afara balantei”; se pot atrage credite.
•  Venture Capital: investitie pe termen lung orientata spre tehnologiile de varf/inovatoare si risc, in care investitorul detine un % din companie (avantaje pentru management).
• Granturi/Subsidii guvernamentale considerate ca sursa indirecta de finantare

Sursele interne (resurse proprii) de finanţare a Investitiilor Internationale

Realizarea obiectivelor de investiţii în străinătate pune probleme financiare deosebit de complexe. În primul rând, este necesar să se stabilească structura aportului investitorului străin. Acesta se poate constitui din:

• capital în valută liber convertibilă,
• maşini, utilaje, mijloace de transport, subansambluri, piese de schimb şi alte bunuri servicii, 
• drepturi de proprietate industrială şi intelectuală: brevete, licenţe, know-how, mărci de fabrică şi de comerţ, dreptul de autor, traducător, editor, cunoştinţe şi metode de organizare şi con-ducere;
• venituri şi profituri din activităţi realizate în ţara în care se investeşte, precum  şi bunuri şi valori dobândite în condiţiile legii, după plata impozitelor şi taxelor prevăzute de lege.

Din structura aportului investitorului străin, doar ultima componentă precizează şi sursa de finanţare; în cazul celorlalte componente se impune precizarea surselor din care partenerul străin îşi poate procura valuta şi bunurile pe care urmează a le îngloba în capitalul social al obiectivului construit.

În practica internaţională, sursele de finanţare a investiţiilor făcute în străinătate sunt reprezentate de:

• fonduri individuale;
• rezultatele financiare ale firmei investitoare; 
• resursele pieţei de capital mobilizabile prin plasamentul de acţiuni şi obligaţiuni; 
• fonduri guvernamentale;
• resursele unor bănci care pot acorda credite pe termen.

Pentru investitor, alegerea sursei reprezintă o opţiune complexă, fundamentată, în principal, pe costul acesteia (dobânzi, comisioane, dividende) şi pe condiţiile de acces, de utilizare şi de rambursare. El va trebui să cerceteze piaţa financiară - piaţa de capital şi piaţa creditului - pentru a obţine fondul financiar necesar la un cost cât mai redus. În acest scop va determina un cost mediu al capitalului format şi un cost marginal pentru eventualele creşteri de capital.

Astfel, resursele financiare de care investitorul străin are nevoie, se referă la:

1. resursele proprii, provenite din interiorul companiei, precum şi din repartizarea profitului. În acest caz, investitorul străin va trebui să ţină cont de dorinţa acţionarilor de la propria întreprindere şi să valorifice sumele respective la un dividend acceptabil (acest dividend va da costul fondurilor procurate din resurse proprii). Mobilizarea acestor resurse se face prin virarea internaţională a sumelor în monedă convertibilă, forma bunurilor şi serviciilor ce intră în structura admisă a aportului în natură al investitorului străin;

2. resurse atrase sau împrumutate (din exterior), care se pot obţine din urmatoarele surse:

• piaţa de capital prin plasarea de noi acţiuni sau de obligaţiuni. Costul acestor fonduri depinde de dividendul promis noilor acţionari sau de dobânda plătibilă la împrumutul obligatar contractat prin plasamentul de obligaţiuni. Mobilizarea de fonduri de pe piaţa de capital se face prin emisiunea şi plasamentul de titluri (acţiuni, obligaţiuni) pe piaţa proprie a investitorului sau pe o piaţă terţă, inclusiv pe piaţa euroemisiunii; şi
• piaţa creditului pentru procurarea de credite bancare pe termen scurt, mediu şi lung. În acest caz se suportă drept cost dobânda, comisioanele şi condiţiile de acces, utilizare şi rambursare. Apelarea la creditul bancar are loc pe baza unor cereri şi contracte de creditare, în condiţiile în care solicitantul îndeplineşte toate condiţiile impuse de bancă. În perioada de funcţionare, firmele înfiinţate cu aportul capitalului străin pot contracta credite în valută şi în moneda ţării beneficiare a investiţiei de la băncile locale şi din străinătate. Acestor firme li se deschid conturi la băncile locale şi din afara ţării respective, în conformitate cu legislaţia bancară. Asupra disponibilităţilor din conturi, societăţile comerciale cu participare de capital străin au drept de dispoziţie.

Sursele interne a fondurilor de finanţare sunt acele care sunt generate în reţeaua “compania mama - filialele sale” şi care includ:

• contribuţii de la compania –mamă (capital social),
• împrumuturi şi garanţii de la compania –mamă,
• reinvestirea profiturilor nereparizate,
• împrumuturi de la filialele-surori.

Motivaţii şi strategii în Investitii Straine de Portofoliu

Factorii determinanti in decizia de investire sunt de 2 tipuri:

1. de natura economica (cuantificabili)
2. de alta natura, care nu au o masura intrinseca.

Avand in vedere factorul subiectiv, in analiza factorilor de tipul al 2 lea din perspectiva atractivitatii pentru investitiile intl. este foarte importanta perceptia lor pe plan intl.  Potrivit unui studiu al FMI factorii controlati de guvern sunt intre cei mai importanti in decizia de investire mai ales in tarile in tranzitie. Acesti factori pot fi: de natura generala, care afecteaza atat ISD cat si IP, printre care se numara indicatorii macroeconomici, procesele de liberalizare si privatizare, calitatea infrastructurii institutionale, calitatea cadrului legal.

In cadrul ISD sunt importante si aspectele de competitivitate, liberalizare comerciala, restrictii (eventuale) in calea investitiilor, metodele de privatizare.

In privinta IP factorii subiectivi (necuantificabili) care influenteaza decizia de a investi pe plan intl. sunt reprezentati si de dezv. pietelor de valori mobiliare, restrictiile in calea IP, riscul incapacitatii de plata, ratele dobanzilor bonificate la titlurile de stat.

Motivatiile principale ale investitorilor de portofoliu constau in cautarea castigului si reducerea riscului prin diversificarea internationala. Investitorul asteapta sa partajeze profiturile realizate de compania emitenta a activelor financiare prin primirea de dividende sau de castig de capital. In acelasi timp, insa, investitorul partajeaza si riscul, in cazul pierderilor la nivelul emitentului, acesta inregistrand si el pierderi.

Pietele financiare internationale ofera in prezent o gama larga de instrumente financiare, fiecare generand un castig potential in conditiile asumarii unui anume risc. Aceasta determina investitorii sa aleaga titluri care ofera un castig potential mai mare si mai riscant sau titluri care ofera un castig mai mic, dar mai sigur. In aceste conditii decizia de plasament este influentata de perceptia investitorilor privind riscurile implicate si modul in care acestia inteleg sa si le asume. Selectia portofoliului este o operatiune complexa si presupune trei decizii pe care un investitor le are in vedere:

1. Decizia de alocare a capitalului care presupune stabilirea unei ponderi din capital care sa fie plasata in instrumente fara risc sau cu risc moderat si a celei care urmeaza sa fie plasata in instrumente cu grad ridicat de risc.
2. Decizia  de alegere a tipurilor de instrumente care sa intre in componenta portofoliului. Aceasta presupune selectarea tipurilor de instrumente: cu venit fix (obligatiunile de stat; corporative; municipale); cu venit variabil (actiunile sau instrumente derivate);
3. Decizia de selectare a titlurilor care presupune alegerea unor titluri din piata din categoria de instrumente selelectate initial. Rentabilitatea instrumentelor financiare reprezinta un element important in aceasta ultima selectie.

In functie de venitul pe care il genereaza instrumentele pot fi: instrumente de imprumut sau venit fix (au de regula un venit fix garantat exprimat sub forma dobanzii sau a cuponului) in timp ce instrumentele de tipul actiunilor au un venit variabil negarantat (dividendele). Rentabilitatea unui titlu se calculeaza prin includerea atat a venitului fix sau variabil oferit de acesta, cat si diferenta de pret la care a fost cumparat initial si vandut ulterior (titlul).

Metodele de analiza care stau la baza selectiei portofoliului difera oarecum punand accentul fie pe rezultatele financiare (analiza fundamentala), fie pe trendul evolutiei preturilor din piata (analiza tehnica).

Avand in vedere gradul de incertitudine asociat evolutiei pretului activelor financiare si castigurilor generate de acestea, fiecare investitor va cauta sa asocieze o probabilitatte ata a evolutiei ulterioare a pretului, cat si a castigului din investitia in activele financiare. Teoria moderna a portofoliului se bazeaza pe modele care incearca o estimare si o proiectie cat mai buna a raportului risc/castig, pe un orizont de timp cat mai mare.

Motivul principal pentru care investitorii de portofoliu utilizeaza anumite strategii, este ca prin aceasta se diversifica portofoliul, se reduce riscul, fara a sacrifica venitul asteptat. Investitorii considera ca diferitele piete de capital ofera un comportament al pretului independent.

Daca pietele ar actiona toate in aceeasi directie, operatiunile de diversificare nu ar exista. Corelatiile pietelor internationale sunt urmarite sistematic de manageri ai fondurilor de investitii, de analisti si de investitori. Concluziile lor sunt ca, desi coeficientii de corelatie variaza de-a lungul unei perioade de timp, ei nu sunt unitari. De aceea investitorii internationali nu mai trateaza IS ca pe o investie minora, ci elaboreaza strategii limpezi de abordare a investitiilor de portofoliu in strainatate.

Acestea cuprind:

• cunoasterea evolutiei internationale a pietelor;
• forta cercetarii si a managementului;
• informatii si comunicari disponibile;
• tehnologia computerizata;
• trategia de marketing.

Pornind de la teoria eficienta a pietelor au fost elaborate modele internationale de stabilire a pretului valorilor mobiliare. In cadrul acestor modele se folosesc tehnici de hedging (de inversare a riscului) si contracte forward. In functie de accesul la informatie si dradul de cunoastere, strategia de abordare a investitiilor internationale de portofoliu poate fi activa sau pasiva (urmareste indicii uneia sau ai mai multor piete). Strategia activa presupune cunoasterea si investirea in anumite tipuri de valori mobiliare in cadrul pietei selectate.

Decizia de a efectua o investitie in investiiti internationale de potofoliu se face printr-o strategie de tip bottom-up cand titlurile sunt selectate pe baza analizei fundamentale, indiferent de emitent si tara de referinta. Investitorul este confruntat cu riscul sectorului in care investeste, fiind mai putin expus riscului pietei in care investeste si riscului valutar. Abordarea top-down presupune stabilirea initiala a deciziei investionale pe o anumita piata, in special in insturmente financiare selectate.

Bancile de investitii dispun de vaste departamente de analiza, specializate, care de obicei sunt organizate in sistem top-down, analizand pietele internationale si anumite titluri. Departamentul de analiza bottom-up  sisi dispune analistii pe industria selectata. Unele companii de investitii incearca sa-si compuna departamente din ambele puncte de vedere.

Definire şi trăsături caracteristice ale Investitiilor Straine de Portofoliu

Investiţiile străine, pe lângă investiţia în active de producţie, pot lua şi forma investiţiilor de portofoliu.

Investiţiile internaţionale de portofoliu înseamnă achiziţionarea de pe o piaţă financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni). Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu şi dreptul de control.

ISP prezintă fluxurile de capital, care se materializează în plasamente financiare, cu scopul dobândirii unor titluri de valori. Investiţiile de portofoliu, necătînd că sunt de aceiaşi structură, dă investitorului dreptul numai de a primi dividendele respective, fărî dreptul de control asupra activităţii întreprinderii –receptor.

Diferenţa între cele două categorii de investiţii constă şi în faptul că investiţiile de portofoliu sunt fluxuri de capital pur financiar, în legătură cu care implicarea investitorului nu depăşeşte realizarea investiţiei iniţiale şi asumarea riscului de a pierde din jocul pieţei financiare, în timp ce realizarea unei investiţii directe, sub forma unui transfer complex de resurse, în cadrul căruia, uneori, componenta financiară este cea mai puţin importantă, atrage după sine implicarea investitorului străin în managementul şi controlul activelor productive dezvoltate. Riscul, în acest caz, este de natură antreprenorială, iar investitorul poate să intervină direct pentru a influenţa convertirea lui în câştig. Cu alte cuvinte, apare drept mult mai puţin implicată pentru investitor şi deci mai uşor de adoptat, decizia de a realiza o investiţie de portofoliu decât o investiţie directă.

In acceptiunea FMI, principalul criteriu utilizat in identificarea unei ISD este influenta semnificativa pe care investitorul strain o are in administrarea investitiei directe. Beneficiile la care se asteapta un investitor direct, conferite de detinerea puterii de vot, sunt diferite de acelea anticipate de investitorul de portofoliu. In scopul definirii este acceptata conventia ca investitorul de portofoliu nu are influenta in administrarea afacerii / companiei (situatie reglementata pe pietele intl. prin guvernanta corporativa  care standardizeaza drepturile investitorilor, inclusiv ale celor minoritari).

In contrast cu ID in cazul IP (Investitiei de Portofoliu) investitorii sunt interesati, in primul rand, de a-si proteja capitalul, de sporire a acestuia, de veniturile pe care le va genera investitia. Investitorii de portofoliu evalueaza perspectiva fiecarui instrument in care intentioneaza sa investeasca si isi plaseaza fondurile in functie de evolutia acestor instrumente pe pietele de capital.

IP includ valori mobiliare de natura actiunilor (valori mobiliare participative) si valori mobiliare de natura datoriei (obligatiuni si instrumente ale pietei monetare).

UNCTAD diferentiaza investitiile straine directe de cele de portofoliu prin intermediul a trei dimensiuni: proprietatea, partajarea riscurilor si forma de recompensare. Astfel, investitia straina directa reprezinta un flux investitional internalizat – in interiorul aceleiasi corporatii transnationale – care include active de capital, cat si active intangibile. Investitorul pastreaza controlul asupra filialei pe care a creat-o si extrage beneficii de pe urma investitiei facute, care maresc profitul global al  grupului transnational, prin cresterea vanzarilor, reducerea costurilor de productie si marirea eficientei productive a grupului. De asemenea,investitorul strain isi asuma riscul operational al investi ia straina de portofoliu reprezinta achizitionarea intreprinderii sale. De cealalta parte, de active financiare – actiuni sau obligatiuni – emise de o companie sau de o entitate guvernamentala dintr-o tara straina, mediata de pietele financiare si care necesita existenta unor piete de capital suficient de lichide, fie nationale, fie internationale. Din punctul de vedere al tarii receptoare, investitia de portofoliu nu are ca rezultat pierderea controlului asupra companiilor emitente ale activelor financiare, ea reprezentand o tranzactie pur financiara, nefiind insotita de transferul unor active intangibile si al expertizei manageriale.

Daca e vorba de impactul asupra propriilor resurse productive şi structuri atunci investiţia directă este susceptibilă de a le influenţa puternic, de o manieră pozitivă, cea de portofoliu nu poate propune decât o suplimentare pe un termen incert a resurselor de capital financiar (fără garantarea mobilizării lor în scopuri productive), cu posibile mişcări - repatrieri de capital - bruşte şi destabilizatoare în acest plan.

Dincolo de diferentieri, intre investitiile straine directe si cele de portofoliu se manifesta o   serie de complementaritati. In primul rand, investitiile straine directe sunt realizate de corporatiile transnationale si au o destinatie clara, fie catre o companie, fie catre un sector din economia gazda. Aceasta inseamna ca economiile gazda nu pot decide destinatia acestor investitii. Aceasta nu inseamna, insa, ca nu pot influenta decizia transnationalelor de a derula tranzactii investitionale directe cu anumite firme sau in anumite sectoare.

Investitiile straine de portofoliu, de cealalta parte, pot fi adresate atat companiilor locale, cat si filialelor transnationalelor dintr-o tara gazda, nu au destinatii sectoriale specifice si sunt, prin urmare, fungibile.

Din perspectiva impactului asupra tarii gazda, investitiile de portofoliu sunt o investitie financiara si, prin urmare, mai sensibile la modificarile factorilor financiari. Datorita inexistentei unei legaturi intre investitia straina de portofoliu si o firma sau un sector economic, aceasta va juca in principiu un rol neutru in alocarea resurselor in interiorul tarii gazda, canalizandu-se catre investitiile care poarta perspectiva unor castiguri ridicate.

In acelasi timp, investitiile de portofoliu pot exacerba crizele financiare si valutare si, in acest sens, impactul macroeconomic al investitiilor straine de portofoliu este mai mare decat cel al investitiilor straine directe. Desi fluxurile masive de capital aduse de investitiile straine directe pot   avea un impact asupra cursului de schimb real, este considerat ca fluxurile de investitii straine directe de intrare sunt compensate de importurile de echipamente si componente necesare derularii productiei de catre filialele transnationalelor, ceea ce reduce impactul asupra cursurilor de schimb. Totusi, fluxurile de iesire sub forma remiterilor de fluxuri de numerar si a preturilor de transfer pot exercita presiuni considerabile asupra balantelor de plati, iar imprumuturile masive ale filialelor   transnationalelor pe plan local dau nastere riscului de eliminare a firmelor locale de pe piata de capital a tarii gazda. In acelasi timp, investitiile straine directe pot avea un impact semnificativ la nivel microeconomic, aflandu-se in pozitia de a modifica structura productiva a tarii gazda.

Efectele Investitiilor Straine Directe asupra economiilor ţărilor de origine ale investitorilor

Premisa de la care trebuie plecat este aceea că firmele şi guvernul străin nu fac investiţii în afară fără speranţa că vor obţine un câştig oare¬care. Trebuie însă avute în vedere mai multe efecte importante pentru investitorul străin (în special, în cazul investiţiilor directe):

• rata rentabilităţii investiţiilor în străinătate este ridicată (12-20% pentru investiţiile americane realizate în străinătate), deşi se pierde ceva prin impozitele percepute de ţara gazdă; de regulă, se realizează produse cu costuri mult mai reduse, care au asigurată desfacerea avantajoasă, cel puţin pe piaţa ţării gazdă;
• riscul eferent proiectelor de cercetare-dezvoltare este eliminat prin extensia spaţială a folosirii rezultatelor acestora. De multe ori, o parte din aceste riscuri sunt preluate de ţara gazdă. In acelaşi timp, ţara gazdă preia automat o parte din efectele poluării fără a forţa investitorul în asigurarea unor condiţii antipoluante costisitoare;
• investiţiile directe atrag după sine stimularea unor importuri, asistenţei şi service-ului. care sunt favorabile investitorului, sporind şi pe această cale câştigurile;
• ţara din care pleacă capitalul suportă consecinţele legate de o creştere potenţială a şomajului care trebuie acoperit prin costuri sociale suplimentare; în acelaşi timp se diminuează venitul mâinii de lucru din ţara investitorului;
• se creează posibilităţi de control din partea investitorului asupra economiei ţării gazdă.

Dincolo de aceste avantaje posibile, investitorul extern este dis¬pus să investească direct într-o altă ţară în măsura în care el poate câştiga.

Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările gazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare, care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel, conform surselor OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de sectorul întreprinderilor, era de 3% în Suedia, 2% în Japonia, 2% în SUA, 1,7% în Germania, 1,4% în Franţa, 1,3% în Marea Britanie.

Dacă avem în vedere că o firmă se internaţionalizează abia atunci când atinge un anumit grad de maturitate pe piaţa internă, maturitate ce reprezintă un anumit nivel al concentrării capitalului, o gamă de produse de calitate ridicată, un management performant, capabil să-şi asume riscuri în mediul internaţional, se poate trage concluzia că expansiunea corporaţiilor este expresia competitivităţii economiilor ţărilor de origine, acel atribut esenţial al competitivităţii naţiunilor de care vorbea Michael Porter.

Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. Prin internaţionalizarea firmelor, fiecare ţară îşi extinde, practic, influenţa în ţara sau zona respectivă. Prin intermediul corporaţiilor, ţările de origine controlează, practic economiile multor ţări. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile americane. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare, dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare.

Există, însă, situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă, în fapt, o companie transnaţională. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des diferite de interesele ţărilor de origine. Cele mi multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine. Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă, mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă, al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi, implicit, o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de recesiune, multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine, dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală, multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital, dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare. Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine, iar dacă statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora, şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale  statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia, asistenţa socială, asistenţa sanitară etc.

Un beneficiu a ţărilor de origine se rezumă şi la exportul de imagine.

Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă, extrem de atractive pentru managerii unei corporaţii internaţionale, dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt cazurile firmelor de armament, care pot câştiga sume uriaşe din comerţul cu ţările aflate în conflict.