Impactul Investitiilor Straine Directe asupra economiilor ţărilor-gazdă

Creşterea rolului ISD se datorează faptului că aceste investiţii sunt avantajoase nu doar pentru ţările investitoare, ci şi pentru ţările-recipient.

Pentru ţara sau firma pentru care se realizează IS, poziţia poate fi estimată sub aspect practic economic, şi din aspect politic şi social.

Din perspectiva ţării gazdă, se pot enumera următoarele beneficii potenţiale de bază de care pot beneficia ţările receptoare de investiţii străine directe, indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare:

1. Investiţiile străine directe promovează creşterea economică, adică a productivităţii şi a producţiei în sectoarele respective, sporind în acelaşi timp venitul naţional pe măsura reducerii preţurilor şi a îmbunătăţirii calităţii şi ofertei serviciilor şi a produselor pentru consumatori. Investiţiile străine nu s-au dovedit a fi benefice numai pentru industria în care s-a investit direct, ci au generat şi efecte pozitive colaterale pentru întreaga economie;
2. Efecte la nivelul pieţei interne . Intrarea pe piaţă a unui nou agent economic, ca urmare a ISD, generează modificări în raporturile concurenţiale din ramura respectivă, precum şi în raporturile de colaborare cu firmele din ramurile situate în amonte (furnizori) sau în aval (beneficiari) faţă de domeniul de implantare. Prezenţa unei firme străine puternice pe piaţa locală, cu deosebire în cazurile în care ISD vizează producţia şi desfacerea pe piaţa internă, poate să însemne scoaterea de pe piaţă a firmelor locale care nu fac faţă concurenţei, dar poate totodată să contribuie la stimularea acestora, să le determine să caute noi resurse de competitivitate. Pentru furnizori, ca, de altfel, şi pentru beneficiari, ISD pot să creeze noi oportunităţi, încurajând dezvoltarea şi inovarea la nivelul respectivelor segmente. În acest plan al efectelor ISD asupra firmelor concurente sau partenere, lucrurile sunt mai nuanţate şi mai complexe, criteriile de judecată, respectiv opţiunile de politică economică, industrială fiind deosebit de importante.
3. Investiţiile străine directe contribuie creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne, mai ales dacă ţara de implantare are o poziţie strategică şi poate constitui o bază pentru exportul şi în regiune,
4. Investiţiile străine directe contribuie la transferul noilor tehnologii, de know-how, noi practici de management, împreuna cu aptitudinile de marketing a investitorului străin; instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă. . Transferul de tehnologie, de pildă, poate să genereze efecte pozitive, de antrenare în economia-gazdă printr-o difuzare susţinută la nivelul firmelor locale şi prin asimilarea pe către acestea a respectivei tehnologii. Transferul de competenţe manageriale şi organizaţionale este, de asemenea, o componentă importantă a pachetului investiţional pentru ţările-gazdă, aceste aspecte fiind decisive pentru punerea în valoare a factorilor de producţie.,
5. Efecte asupra balanţei de plăţi externe . Soldul final al operaţiunilor derulate ca urmare a unei ISD rezultă din patru tipuri de intrări şi ieşiri de mijloace valutare:

• influxul iniţial de capital financiar, dacă el este prezent (uneori componenta financiară a pachetului investiţional lipseşte);
• repatrierile de dividende sau dobânzi la împrumuturile acordate de firma-mamă;
• veniturile obţinute din exporturile realizate;
• cheltuielile de mijloace valutare pentru importuri.

Dacă la acestea adăugăm şi eventuala practicare a unor preţuri de transfer de către CTN (pentru optimizare financiară la nivelul complexului transnaţional), se vede clar faptul că nu se pot face aprecieri generale cu privire la efectul pozitiv sau negativ al intrărilor de ISD asupra balanţei de plăţi externe a ţării receptoare, ci numai examinări ale unor situaţii particulare.;

• Investiţiile străine directe promovează comerţul internaţional prin legături orizontale cu sucursalele firmelor - mamă, ceea ce duce la creşterea competiţiei pe piaţa ţării gazdă, promovează proiecte de joint-venture cu partenerii locali şi exista şi un potenţial de se stabili relaţii în domeniul cercetări şi dezvoltări cu universităţi locale şi centre de cercetare;
• Se creează competiţie pentru firmele locale şi le forţează să se restructureze, să devină competitive sau să dispară. Totodată creşterea concurenţei vine cu efect asupra reducerii costurilor, introducerea produselor noi, creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare;
• Se asigură o creştere şi distribuire mai echitabilă a veniturilor, ca urmare a salariilor plătite angajaţilor, dar şi a creşterii veniturilor încasate de către stat, din impozite, scăderea preturilor de producţie, cresterea utilizării fortei de munca.

IS sunt importante şi pentru efectele politice şi sociale pe care le antrenează. Ele determină:

• Crearea de locuri de muncă bune şi aportul prin asta la creşterea cereri solvabile;
• Redistribuirea veniturilor în favoarea colectivităţii, de ex: municitorilor,
• Afectează organizarea, obiceiurile şi tradiţiile prin introducerea de persoane şi metode străine,
• Ridica standardul de viaţă local. Se estimează, ca aproximativ 80 la sută a investiţiilor străine directe făcute astăzi, sunt efectuate de firme care intră pe pieţele locale şi vând produse acolo şi nu de firme care produc ieftin pentru a exporta. Carrefour, de exemplu, deschide supermarket - uri şi în Brazilia, Citibank deschide noi sucursale în Mexic şi Suzuki produce şi vinde maşini în India.

Cu toate că investiţiile străine nu reprezintă cheia creşterii economice naţionale ci mai degrabă un catalizator al acestui proces, extinderea lor poate avea un impact pozitiv major asupra economiilor naţionale, în cazul în care aceste investiţii sunt cuplate de dezvoltarea unui mediu instituţional stabil, simplu, transparent şi funcţional.

Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate, din perspectiva ţărilor gazdă, sunt demonstrate, de altfel, de politicile de susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe promovate de acestea, în special din partea ţărilor în dezvoltare. În cazul ţărilor în tranziţie, de exemplu, volumul investiţiilor străine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economiei respective.

Referitor la investiţiile străine sunt aduse şi o serie de critici, ce subliniază unele efecte economice, social-politice negative ale acestora.

În cadrul valului de globalizare a economiilor naţionale, criticii investiţiilor străine directe argumentează că investiţiile sunt o formă de neocolonialism prin care apare statutul de dependenţă a ţărilor care nu fac parte din clubul ţărilor dezvoltate . Totodată se poate pierde controlul asupra sectorului privat.

Există riscul, confirmat de realitate, că unele ISD să degenereze în “enclave tehnologice”avind putin contact cu economia tarii gazda.  (fără a înţelege prin aceasta că nu pot exista transferuri de tehnologie benefice şi în afara unei astfel de politici a ţării receptoare).

Alt argument este că investiţiile străine directe se concentrează asupra sectoarelor de economie care sunt intensive în forţă de muncă şi nu asupra acelora care sunt tehnologic avansate şi că dimpotrivă se subminează sectoarele acestea avansate pe plan local.

Pe de altă parte firmele străine ce acţionează într-un mediul instituţional slab utilizează la scară largă practici de afaceri restrictive, în vederea prevenirii intrării noilor firme intr-un anumit sector. Acestea includ achiziţia potenţialilor competitori, preţuri de dumping, contracte restrictive cu furnizorii şi distribuitori pentru a nu stoca produse competitive, monopolizarea know-how-ului prin patentare şi achiziţia drepturilor de licenţe care nu sunt apoi folosite, lobby pentru bariere tarifare ridicate si lobby pentru costuri ridicate într-un anumit sector.

Pot duce la promovarea excesivă sau diminuarea exporturilor, sau dimpotrivă să modifice nefavorabil pentru ţara gazdă a pieţei de import.

Pot diminua potenţialul local de cercetare-dezvoltare, la fel şi interesul pentru formarea şi perfecţionarea talentelor locale în domeniul managementului, tehnicii şi tehnologiei. Pot favoriza exodul talentelor afirmate spre ţări dezvoltate.

Încă un argument este ca şomajul în loc sa scadă, pe termen lung este în creştere. De asemenea, societăţile multinaţionale sunt acuzate că exclud cetăţenii ţării gazdă de la poziţii manageriale şi că scot profituri nejustificate folosind tehnica preţurilor de transfer.

În ultimul timp a apărut încă o temere: societăţile multinaţionale transformă ţările gazdă în oaze ale poluării de mediu, investind cu precădere în acele industrii care în ţările de origine au un impact ecologic negativ ridicat. Cel mai pronunţat efect al competiţiei asupra fluxurilor de investiţii este îngheţarea reglementarilor de mediu la un nivel mai scăzut de protecţie. Ţările se tem că prin luarea unei decizii unilaterale referitoare la creşterea standardelor de mediu o să rişte să piardă un avantaj competitiv în favoarea unor ţări cu reglementări având standarde mai scăzute. Cu alte cuvinte, angajamentele de mediu îşi pierd valoarea pentru motive care sunt legate de atragerea investiţiilor.

Însă, indiferent de opinie, experienţa a arătat că investiţiile directe străine au avut, per total, mai degrabă un impact pozitiv şi nu au provocat dezechilibre în economia şi societatea ţărilor gazdă. Ele chiar duc la o productivitate sporita şi sunt catalizator pentru atragerea altor investiţii cu efecte economice global pozitive.

Investiţiile străine (în special, cele directe) nu aduc un câştig egal pentru investitori şi pentru ţara gazdă, după cum câştigul investitorului nu reprezintă o pierdere pentru ţara gazdă. Este necesară garantarea unei rentabilităţi egale pentru părţi, a unei rentabilităţi superioare costului lor de opţiune.

Avantajele realizării acestor investiţii pentru ţara gazdă depind de efectele economice şi neeconomice propriu-zise ale investiţiei, pe de o parte, şi de efectele ce s-ar putea obţine angajând astfel resursele naţionale. Judecata trebuie făcută în mai multe variante: importul pro¬duselor respective, investiţii proprii, împrumutul extern etc.

Divergenţa între investitorul străin şi ţara gazdă este determinată de faptul că primul caută să-şi maximizeze câştigul pe ansamblul activităţilor sale (alegând combinaţii ce nu sunt totdeauna favorabile pentru ţara gazdă) şi va fi orientat totdeauna de mărimea profitului propriu pe care-1 poate obţine şi nu prin avantajele sociale sau politice ale ţării gazdă.

Motivaţii de expansiune a Corporatiilor Transnationale prin Investitii Straine Directe

Expansiunea corporaţiilor transnaţionale este motivata de ceea ce ele percep a fi in interesul partenerilor de afaceri ale corporaţiilor (acţionarii, în special, managerii şi salariaţii) şi mai puţin în interesul comunităţii mai largi din care fac parte.

Literatura de specialitate evidenţiază faptul ca orice venit rezidual obţinut de o firma peste costul de oportunitate al resurselor puse la dispoziţia sa de membrii organizaţiei va fi regăsit sub forma de profituri la proprietarii firmei, iar forţa fundamentala a întreprinderii capitaliste moderne este data de maximizarea acestor profituri comparativ cu capitalul investit.

Pot fi identificate câteva tipuri de activitate a CTN, în funcţie de motivaţia de investire care le determină:
A. ISD aflate in căutare de resurse
B. ISD aflate in căutare de pieţe
C. ISD aflate in căutare de eficienta
D. ISD aflate in căutare de active strategice
E. Alte tipuri de ISD (care au la baza alte motive decât cele anterioare)

In acest context trebuie făcute câteva observaţii:

1. In anii '90, marile corporaţii transnaţionale urmăresc obiective multiple si marea lor majoritate se angajează in ISD care reprezenta combinaţii ale tipurilor enumerate mai sus;

2. Fiecare tip de ISD poate avea caracter de agresivitate sau de defensivitate:

• agresivitatea este data de atitudinea pro-activa a firmei, in urmarirea scopurilor sale strategice
• defensivitatea consta in acel comportament al unei firme care reprezintă o reacţie la acţiunile întreprinse (sau percepute a fi întreprinse) de concurenţi sau de guvernele străine, cu scopul de a-si  proteja poziţia pe piaţa.

3. Motivaţiile de expansiune ale corporaţiilor transnaţionale pot suferi pe măsura ce are loc maturizarea firmei ca investitor in străinătate:

• Iniţial, marea majoritate a firmelor investesc in afara tarii de origine pentru a obţine resurse naturale sau acces la pieţe;
• Pe măsura ce gradul de multinaţionalizare creste, transnaţionalele pot utiliza  activităţile din străinătate ca instrumente prin care îşi pot întări poziţia pe plan global prin creşterea eficientei sau prin dobândirea de noi surse de avantaj competitiv.

A. ISD AFLATE IN CAUTARE DE RESURSE

Corporaţiile transnaţionale angajate in acest gen de ISD investesc in străinătate pentru a obţine anumite resurse la un cost real mai scăzut decât in tara de origine sau pentru a avea acces la resurse care nu sunt disponibile in tara de origine.

Motivaţia investirii consta in creşterea profitabilităţii pe pieţele deservite de transnaţionala sau pe care intenţionează sa le deservească in viitor. In cea mai mare parte a cazurilor, rezultatul activităţii filialelor este destinat exportului către tarile dezvoltate.

Pot fi identificate trei tipuri de transnaţionale căutătoare de resurse :

• Căutătorii de resurse naturale
• Căutătorii de forţă de munca
• Căutătorii de capacităţi tehnologice, manageriale, organizaţionale si de experienţă

B. ISD AFLATE IN CAUTARE DE PIEŢE

Acestea sunt reprezentate de firme care investesc intr-o anumita tară sau regiune pentru a furniza bunuri şi servicii pe pieţele respective sau pe cele vecine. În cele mai multe cazuri, aceste pieţe fuseseră deservite prin exporturi anterioare ale firmei investitoare care, fie din cauza impunerii de bariere în calea comerţului, fie din reconsiderarea dimensiunii pieţei care justifica realizarea de producţie pe plan global, nu mai sunt modalitatea cea mai potrivita de acces pe piaţă.

ISD de căutare a pieţelor pot fi întreprinse în scopul susţinerii sau protejării pieţelor existente sau in scopul explorării si al promovării de noi pieţe.

In afara de dimensiunea pieţei si de perspectivele ei de creştere, există patru mari raţiuni care determina firmele sa se angajeze in acest tip de ISD :

• Urmarea furnizorilor şi a clienţilor
• Adaptarea produsului la preferinţele si necesităţile locale
• Costuri de producţie şi de tranzacţie mai reduse
• Urmarea concurenţilor

Asemenea ISD pot fi realizate din raţiuni defensive sau agresive. Investiţiile agresive sunt cele destinate a promova interesele globale ale firmei prin investirea pe pieţe in expansiune. Răspunsul corporaţiilor transnaţionale la crearea pieţei unice interne din Uniunea Europeana şi la deschiderea tărilor din Europa Centrală şi de Est către investiţiile străine a fost de acest tip.

C. ISD AFLATE IN CĂUTARE DE EFICIENŢĂ

Motivaţia ISD in căutare de eficienta consta in raţionalizarea structurii investiţiilor destinate căutării de resurse sau de pieţe, astfel încât firma investitoare sa poată obţine avantaje din deţinerea unor activităţi dispersate geografic. Aceste avantaje se materializează, de obicei, sub forma economiilor de scară şi a diversificării riscului.

ISD aflate în căutare de eficienţă se încadrează in doua mari tipuri:

1. ISD de obţinere a unor avantaje din disponibilitatea şi costul înzestrărilor cu factori
Acest tip explica o mare parte a diviziunii muncii in interiorul corporaţiilor transnaţionale care produc atât in tari dezvoltate, cît şi în tari în dezvoltare, după urm. structura:

• activităţile intensive in capital, tehnologie si informaţie sunt concentrate in tarile dezvoltate
• activităţile intensive in forţa de munca si resurse naturale sunt concentrate in tarile in dezvoltare.

2. ISD de obţinere a unor avantaje din economiile de scară, ca şi din diferenţele între preferinţele consumatorilor şi între capacităţile de ofertare pe pieţe

In acest caz, înzestrările tradiţionale cu factori joaca un rol mai puţin important in influenţarea ISD, in timp ce pe prim plan se afla competentele si capacităţile "create", disponibilitatea si calitatea industriilor de sprijin locale, caracteristicile concurentei de pe piaţa gazda, natura cererii si, nu in ultimul rând, politica guvernamentala la nivel macro si micro.

D. ISD AFLATE IN CAUTARE DE ACTIVE STRATEGICE

Aceasta categorie cuprinde acele corporaţii transnaţionale care se angajează in ISD de obicei prin achiziţionarea activelor firmelor străine, cu scopul clar definit de a-si promova obiectivele strategice pe termen lung, mai ales acelea de susţinere si promovare a competitivităţii lor la nivel global. Firmele care realizează astfel de ISD sunt fie corporaţii transnaţionale care aplica o strategie de integrare regionala sau globala, fie investitori străini "debutanţi" care încearcă sa cumpere un avantaj competitiv pe o piaţă nefamiliară.

E. ALTE TIPURI DE ISD

Exista si alte motivaţii care fundamentează activitatea corporaţiilor transnaţionale care nu pot fi cuprinse in cele patru categorii anterioare. Ele pot fi împărţite în trei grupuri:

1. Investiţii de evadare
2. Investiţii de sprijin
3. Investiţii pasive

INVESTITII DE EVADARE

Anumite ISD sunt realizate pentru a evita legislaţia restrictiva sau politicile macroeconomice aplicate in tarile de origine. Investiţiile de evadare au ca emitent firme din tari ale căror guverne aplica politici economice intervenţioniste si tind sa fie concentrate in sectoarele de activitate - mai ales servicii - care fac obiectul unor reglementari destul de drastice.

In aceasta categorie pot fi incluse investiţii ca cele de mai jos:

• realizarea de investiţii in străinătate de către firmele indiene pentru a putea depăşi restricţiile impuse de guvern asupra cotei din producţia interna pe care o puteau atinge;
• investiţiile efectuate de firmele israeliene in UE pentru a evita boicotul arab asupra produselor exportate in aceste tari din Israel;
• investiţiile realizate de firmele suedeze, americane si nigeriene datorita faptului ca oportunităţile de investire in anumite sectoare sunt limitate de guvernele din tarile de origine;
• investiţiile băncilor japoneze in Europa, care se pot angaja astfel in oferirea unei game mai largi de servicii clienţilor comparativ cu tara de origine - in principal, activităţi de bănci de investiţii;
• transferul activităţilor de cercetare a cancerului si a sistemului imunitar din Germania spre Statele Unite de către BASF, o firma germana aflata sub presiunea mişcărilor ecologiste in tara de origine.

INVESTITIILE DE SPRIJIN

Scopul acestor investiţii este acela de a susţine si sprijini activităţile restului firmei investitoare. Astfel, acest gen de filiale implica din partea firmei costuri, iar beneficiile sunt generate in alte parţi ale firmei.

INVESTITIILE PASIVE

O investitie în strainatate este considerata directa daca emitentul investitiei detine o cota suficienta din capitalul firmei receptoare pentru a- i asigura un control sau influenta asupra acesteia. De asemenea, ISD au la baza motivatii diferite fata de investitiile de portofoliu. Acestea din urma sunt o expresie a credintei în managementul si organizarea existenta a unei firme si sunt realizate cu scopul de a obtine profituri sau marirea capitalului investit.

1. investitiile realizate de marile conglomerate institutionale specializate în cumpararea si vânzarea de firme. Totusi, desi investitiile sunt motivate de potentialitatea unor venituri substantiale si de câstigul de capital, nu este exclusa implicarea unui anumit input managerial direct, fiind rare cazurile în care firma achizitionata este lasata sa functioneze în continuare pe cont propriu - sunt realizate investitii pentru îmbunatatirea capacitatilor ei tehnologice, manageriale sau financiare;
2. investitiile realizate de firmele mici si de investitorii individuali în domeniul imobiliar. Acest tip de investitie are la baza pura anticipare a unei cresteri a preturilor terenurilor si imobilelor în strainatate. Desi clasificate drept directe, aceste investitii au multe atribute specifice IP.

În aprecierea specialiştilor, investiţiile străine directe în ţările în dezvoltare au trecut de la căutarea de pieţe şi căutarea de resurse, la căutarea de eficienţă. Cu toate acestea, pentru multe ţări în dezvoltare, costurile reduse, accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale rămân elemente de atractivitate sporită pentru marile corporaţii.

Investitii Straine Directe: definire, componentele şi scopul acestora

În opinia experţilor diferitor structuri internaţionale, care sunt preocupaţi de ISD, limitarea noţiunii ISD trebuie să corespundă obiectivelor de dezvoltare economică a ţărilor receptoare de investiţii şi să contribuie la dezvoltarea lor economică.

În Cadrul legislativ al Fondului Monetar Internaţional, ISD sunt definite în felul următor: “Investiţiile străine sunt investiţiile efectuate pe termen lung de rezidentul unei ţări într-o întreprindere – rezident al altei ţări. Investiţiile pe termen lung presupun existenţa relaţiilor de lungă durată între investitor şi întreprindere şi influenţa considerabilă a investitorului asupra conducerii acestei întreprinderi. Deci investiţia directă trebuie să fie efectuată pe durata lungă, totodată realizându-se controlul din partea investitorului asupra activităţii obiectului creat. Motivaţia investitorului a fost şi rămâne întotdeauna obţinerea unui profit”.

Într-un raport al UNCTAD, care organizează sistematic studii cu privire la extinderea investiţiilor străine în diferite regiuni şi la impactul lor asupra dezvoltării economiilor receptoare de investiţii, se menţionează: “ISD reprezintă o relaţie pe termen lung, care reflectă interesul de durată al investitorului şi posibilitatea sa reală de a controla entitatea situată în ţara străină, unde face investiţia”.

Definiţia ISD, formulată în raportul UNCTAD a fost lărgită de mai mulţi autori, inclusiv şi de A. Mazilu, care recomandă următoarea definiţie: ”ISD sunt fluxuri internaţionale complexe, care includ resurse financiare tehnologice, de expertiză managerială şi organizaţională, pe care se grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării unor activităţi productive într-o altă economie decât cea …rezidentă”.

În opinia autorului, această definiţie este mai reuşită, ea precizează conţinutul investiţiilor străine ca fluxuri internaţionale de resurse financiare, tehnologice, de expertiză managerială şi organizaţională. În acelaşi timp, această definiţie accentuează rolul investitorului în efectuarea controlului în utilizarea fluxurilor numite în scopul desfăşurării unor activităţi productive.

Efectuarea controlului direct al activităţii întreprinderii, ca ISD din partea investitorului, şi participarea la gestionarea întreprinderii constituie diferenţa principală dintre ISD şi investiţiile de portofoliu.

Investiţia străină directă (I.S.D.) presupune transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii agentului receptor. I.S.D. poate lua forma unei investiţii reale (proprietăţi, bunuri de echipament, etc.) sau financiare (titluri de valoare sub forma acţiunilor, obligaţiunilor, certificatelor de depozit).

Esenta fenomenului nu este investitia care este un transfer în strainatate, ci controlul managerial si coordonarea mai multor activitati desfasurate în diverse tari de catre o întreprindere multinationala.

Rezultatul investitiei directe este formarea de capital real, care poate fi o firma cu capital integral strain sau o societate mixta. Aceasta implica o relatie de lunga durata a investitorului strain în economia tarii de referinta, pastrând controlul asupra folosirii si gestionarii resurselor transferate.

Aspecte metodologice fac referire la:

• Investitia straina directa: relatie investitionala de durata, între o entitate rezidenta si o entitate nerezidenta; de regula, implica exercitarea de catre investitor a unei influente manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit. Sunt considerate investitii directe: capitalul social varsat si rezervele ce revin unui investitor care detine cel putin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi, creditele dintre acest investitor si întreprinderea în care a investit, precum si profitul reinvestit de catre acesta.
• Investitorul strain direct: persoana juridica, persoana fizica sau grup de persoane ce actioneaza împreuna, care detine cel putin 10% din capitalul social subscris (respectiv din capitalul de dotare al entitatilor fara personalitate juridica) sau cel putin 10% din voturi, într-o întreprindere situata în afara propriei tari de rezidenta.
• Intreprinderea investiţie directa: este o întreprindere cu sau fara personalitate juridica, în care un investitor strain detine cel putin 10% din capitalul social subscris sau din voturi, respectiv din capitalul de dotare în cazul întreprinderilor fara personalitate juridica (sucursale). Detinerea a cel putin 10% din capitalul social subscris sau din voturi, respectiv din capitalul de dotare, este primordiala în stabilirea relatiei de investitie directa.

Investiţiile străine directe au trei componente şi anume: capitalul social, profitul reinvestit, şi împrumuturile din interiorul companiei.

Capitaluri proprii: cuprind capitalul social subscris si varsat, atât în numerar cât si prin contributii în natura, detinut de nerezidenti în companii rezidente, precum si cota aferenta din rezerve; în mod corespunzator, în cazul sucursalelor, se ia în considerare capitalul de dotare aflat la dispozitia acestora. Capitalul social reprezintă valoarea acţiunilor achitate de un investitor străin direct de la o societate pe acţiuni (cel puţin 10% sau echivalentul respectiv) din afara companiei şi care este situată într-o ţară străină.

Profitul reinvestit este partea din profitul ce revine investitorului străin şi pe care acesta nu îl ridică sub formă de dividende, ci îl reinvesteşte în întreprindere.

Alt capital reprezintă împrumuturile din interiorul companiei pe termen lung sau scurt efectuate de compania „mamă” filialelor sale, respectiv creditele primite de catre întreprindere de la investitorul strain direct sau din cadrul grupului de firme nerezidente din care face parte acesta.

Investiţia străină directă reprezintă o relaţie economică pe termen lung care implică interesul de durată al unui investitor într-o unitate economică situată în altă ţară decât cea a investitorului. ISD presupune în acelaşi timp posibilitatea reală pentru investitorul străin de a controla şi de a exercita un grad înalt de influenţă managerială în entitatea care face obiectul investiţiei. Investiţia străină directă implică atât tranzacţia iniţială între cele două entităţi precum şi toate celelalte tranzacţiile ulterioare dintre ele şi dintre întreprinderile afiliate, fie ele încorporate sau nu.

Investiţiile străine sunt efectuate de CTN, care reprezintă proprietatea acestor firme în ţările receptoare de investiţii. Deci ISD constituie relaţiile de proprietate a firmelor străine asupra unor active în alte ţări. Însă orice proprietar are dreptul de control al patrimoniului său. ISD sunt efectuate în scopul creării activelor productive, capabile să creeze valori adăugate. Investitorul are dreptul de a controla utilizarea acestor active. Dreptul investitorului de a controla activele create de el în altă ţară reprezintă particularitatea principală a ISD. Anume acest subiect se află în central, tuturor definiţiilor ISD, acesta este aspectul tehnic şi juridic al ISD. Important este că ISD nu reprezintă un simplu transfer al capitalului. O dată cu transferul capitalului în ţara respectivă, se transferă tehnologii avansate, practici manageriale de organizare a marketingului şi managementului internaţional, experienţa de promovare a produsului pe piaţa mondială, care nu numai permit, ci şi determină necesitatea exercitării dreptului de control asupra investiţiilor. Efectuarea controlului presupune şi participarea investitorului la luarea deciziilor în gestionarea întreprinderilor, create de ISD.

Tipurile investitiilor straine directe (diferentiate dupa contributia la dezvoltarea si înnoirea activelor economice în tara primitoare de ISD):

• Greenfield: investitii în întreprinderi înfiintate si dezvoltate de catre sau împreuna cu investitori straini, sub forma unor investitii pornite de la zero;
• Brownfield: investitii în întreprinderi preluate integral sau partial de catre investitori straini de la rezidenti, mai mult de 50% din imobilizarile corporale si necorporale fiind realizate dupa preluare;
• Preluari integrale sau partiale de întreprinderi: investitii în întreprinderi preluate integral sau partial de catre investitori straini de la rezidenti, mai mult de 50% din imobilizarile corporale si necorporale fiind realizate înainte de preluare.

Modalităţi de implantare în străinătate specifice Corporaţiilor Transnaţionale

Modalităţile de implantare în străinătate pot fi împărţite în două mari categorii, în funcţie de poziţia pe care ele o au faţă de CTN, şi anume:

1. Modalităţi directe de implantare în străinătate (prin control direct). Aceste modalităţi se caracterizează prin aceea că entităţile prin care are loc implantarea sunt înglobate în structura corporaţiei transnaţionale, ducând la crearea de noi relaţii intra-firmă. De asemenea, ele implică un control direct al CTN, ca urmare a investiţiei străine directe realizate de aceasta, concretizată în participaţia la capitalul entităţii. Principalele modalităţi de implantare incluse în această categorie sunt:

• achiziţiile şi fuziunile internaţionale,
• investiţiile pe loc gol “greenfield”– filialele proprii.

Achiziţia reprezintă acel tip de strategie în care o firmă cumpără în totalitate o altă firmă în totalitate, în scopul obţinerii controlului şi cu intenţia de a utiliza mai eficient competenţele ei performante, prin încorporarea firmei cumpărăte în portofoliul de afaceri al firmei achizitoare. Această modalitate de internaţionalizare permite acesul rapid pe noile pieţe externe şi pot asigura succesul mai rapid, decăt oricare altă formă.

Achiziţiile internaţionale se încadrează în două tipuri:

• achiziţii în urma cărora firmele care se combină rămân separate din punct de vedere juridic, modalitate denumită holding;
• achiziţii în urma cărora nu supravieţuieşte decât firma achizitoare, numite şi fuziuni.

Din punct de vedere tehnic, achiziţiile se fac pe două căi:

• prin cumpărarea activelor firmei achiziţionate, situaţie în care firma achizitoare nu îşi asumă şi pasivele acesteia;
• prin cumpărarea stocului de acţiuni, când firma achizitoare îşi asumă toate activele şi pasivele firmei achiziţionate.

Din punct de vedere tehnic, fuziunea constă în combinarea a două sau mai multe companii cu scopul de a crea o entitate economică prin unificarea patrimoniilor. Fuziunea internaţională implică unificarea a două entităţi juridice de naţionalitate diferită.

Fuziunea este tratată de mulţi economişti ca o formă de achiziţie şi cunoaşte douăforme: absorbţia şi fuziunea pură sau contopirea.

Absorbţia constă în înglobarea de către o societate a uneia sau a mai multor societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa. Fuziunea pură sau contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa, pentru constituirea unei societăţi comerciale noi.

La nivel internaţional, absorbţiile sunt mai frecvente decât consolidările, datorită numeroaselor dificultăţi în realizarea unei veritabile fuziuni, în special din punct de vedere juridic, în absenţa unei unificări a statutelor şi a regulilor juridice aplicabile în ţările originare.

Fuziunile internaţionale au ca motivaţii regimurile fiscale diferite între ţări, existenţa unor surplusuri relative de capital, diversificarea internaţională.

După tipul de integrare economică, fuziunile internaţionale se grupează în: fuziuni orizontale; fuziuni verticale; conglomerări. Fuziunile orizontale se întâlnesc atunci când fuzionează firme din acelaşi domeniu de activitate. Fuziunile verticale au loc când fuzionează firme din domenii conexe. Conglomerările sunt fuziuni în care se combină firme din domenii de activitate fără legătură între ele.

Înfiinţarea filialelor, este un proces de durată mai lungă şi care necesită resurse financiare, dar toate acestea sunt recuperate prin faptul că prin înfiinţarea de filiale se poate obţine profitul maxim şi se deţine controlul total asupra procesului de producţie. Însă este necesar ca întreprinderea să efectuieze cercetări, să implimenteze noi strategii de distribuţie, să ţină piept concurenţei de pe piaţa aleasă.

2. Modalităţi indirecte de implantare în străinătate (prin control indirect). Spre deosebire de modalităţile directe, acestea conduc la crearea de relaţii inter-firme, deoarece implantarea în străinătate are loc prin intermediul unor firme independente, din punct de vedere juridic, de CTN. Controlul exercitat de transnaţională asupra entităţii prin intermediul căreia este abordată o piaţă poate fi numai de natură indirectă, atâta vreme cât CTN nu deţine nici o parte din capitalul respectivei firme sau cota pe care o deţine nu îi oferă posibilitatea controlului. Modalităţile de implantare incluse în această categorie cuprind:

• alianţele strategice internaţionale, 
• aranjamentele contractuale, 
• reţelele dinamice.

Prima categorie de implantare în străinătate a corporaţiilor transnaţionale, presupune nu doar un transfer de capital bănesc spre alte regiuni ale lumii, ci de fapt realizarea unor transferuri de „capital antreprenorial” sau „pachet investiţional”, respectiv de resurse productive precum financiare, tehnologice şi inovaţionale, resurse umane sub aspectele lor calitative, respectiv abilităţile manageriale şi organizaţionale etc.

Această modalitate de internaţionalizare permite firmei să împartă riscul şi resursele necesare pentru a intra pe o piaţă străină. În cadrul alianţelor strategice este necesar de a studia legislaţia din ţara gazdă, normele sociale şi alte particularităţi care ajută întreprinderea să producă şi să realizeze produsele finite. Prin realizarea acestei forme se efectuiază stabilirea relaţiilor de parteneriat avînd ca scop realizarea strategii şi unui scop comun. În cazul acestui proces, alianţele şi cooperările prezintă un grad mai redus de integrare şi instituţionalizare astfel partenerii îşi pot păstra identitatea juridică şi autonomia decizională. Formele realizării acesteia sunt următoarele: alianţe strategice sub formă de asociaţii, consorţii pentru atingerea unui scop comun.

Cooperările pe bază contractuală, unde se includ contractele de licenţă ,subcontractare, franşizare, ele constituind forme de transfer internaţional de tehnologie de producţie sau de comercializare. Subcontractarea devine o parte verticală a lanţului de producţie, implicând toate obligaţiile acestei poziţii, fără a beneficia de avantaje. Astfel, subcontractorul nu poate intra pe noi pieţe sau produce un alt produs decât cel prevăzut în contract. Principalele avantaje ale subcontractarii pentru subcontractor sunt accesul pe anumite pieţe prin intermediul firmei principale, continuitatea comenzilor, injecţiile de capital sub forma echipamentelor, accesul la noi tehnologii. Operaţiile de subcontractare sunt deosebit de importante pentru micile firme, care nu ar putea supravieţui altfel.

Noile tehnologii au permis corporaţiilor transnaţionale să dezvolte sisteme de subcontractori situaţi la mari distanţe, putând astfel profita de costurile foarte reduse aferente plătirii acestora. Este necesară evidenţierea rolului cheie pe care tehnologia 1-a jucat în aceste evoluţii. în primul rând, comunicaţiile modeme au făcut posibil controlul asupra subcontractorilor aflaţi la mari distanţe iar, în al doilea rând, ele au condus la reducerea costurilor de transport. în aceste circumstanţe, s-au dezvoltat diferite tipuri de subcontractare internaţională, şi anume:

• subcontractarea internaţională directă, în cazul în care subcontractorul este o firmă independentă situată într-o altă ţară;
• subcontractarea internaţională indirectă, în cazul în care contractul de subcontractare este oferit de filiala unei corporaţii transnaţionale, filială aflată în aceeaşi ţară cu subcontractorul, care poate fi o firmă independentă sau filiala altei transnaţionale.

Subcontractarea internaţională este concentrată mai ales în acele industrii în care corporaţiile şi-au creat filiale în străinătate.

Un sistem dinamic este format dintr-o serie de companii, fiecare din acestea executând o funcţie foarte specializată, companiile fiind legate între ele prin relaţii speciale şi coordonate de un nucleu central, care este compania care a iniţiat sistemul şi îl conduce.

Din punct de vedere juridic, firmele din sistem sunt independente, însă din punct de vedere funcţional ele depind una de cealaltă. Această formă de organizare începe să devină comună sectoarelor intensive în muncă, în care dezagregarea verticală este uşor de coordonat şi relativ ieftină. Cele mai frecvente cazuri de sisteme dinamice se întâlnesc în industria de tipărituri: marile edituri americane subcontractează şi încheie acorduri de colaborare nu doar pentru tipărirea şi legarea cărţilor, dar şi pentru operaţiunile de design, grafică şi alte operaţiuni de editare.

Dinamica investiţiilor străine directe şi expansiunea societăţilor transnaţionale

Baza dezvoltării şi expansiunii societăţilor transnaţionale o constituie investiţiile externe de capital.

Societatea transnaţională tinde să-şi lărgească continuu sfera de dominaţie atât în interiorul ţării de origine, cât şi pe pieţe situate în diferite alte ţări. Factorii care favorizeaza dezvoltarea societatilor-transnationale sunt:

• dezvoltarea investitiilor internationale;
• localizarea productiei lânga sursele de materii prime;
• cresterea numarului fortei de munca disponibila calificata;
• frecventele crize energetice si ecologice ;
• tari–gazda care au legislatii non-restrictive în materie de protectie a mediului ;
• tari –gazda bogate în resurse energetice naturale.

Orice firmă transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii economice: cel naţional, autohton, în cazul societăţii-mamă, cel străin – în cazul filialelor, cel internaţional – ori de câte ori este vorba despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii. Prin apariţia şi dezvoltarea acestor societăţi, sfera spaţială de activitate a întreprinderii se extinde considerabil. Ea nu mai este, ca odinioară, o entitate izolată. Are loc o interacţiune, o interpenetraţie între domeniile micro, macro şi mondoeconomic.

Rolul societăţilor transnaţionale (STN) de determinare şi de promovare a interdependenţelor globale este în continuă creştere. Rolul STN în creşterea volumului exporturilor ţărilor gazde derivă din capitalul şi tehnologia adiţională, din know-how-ul managerial implementat, dar şi din accesul la pieţele regionale sau globale unde activează STN-urile. Totodată, resursele autohtone vor fi completate cu alte resurse care vor permite extinderea portofoliului de produse consumate pe piaţa internă sau destinate exportului, ceea ce va conduce la creşterea competitivităţii şi a avantajelor economiei gazdă. În cazul ţărilor confruntate cu investiţii interne reduse, datorită constrângerilor financiare, STN-urile pot conduce la creşterea exporturilor prin simplul aport de capital pentru exploatarea resurselor naturale şi a forţei de muncă ieftine. Astfel, STN-urile preiau riscul lansării unor produse noi la export.

Acesta a constituit de fapt rolul istoric al STN-urilor în dezvoltarea exporturilor economiilor slab dezvoltate. În prezent, acest rol s-a transgresat în special spre exporturile de produse care înglobează un grad înalt de tehnologizare, spre produse a căror cerere este dinamică în comerţul mondial: produsele electronice, aparatele,maşinile etc.

Expansiunea producţiei internaţionale are ca forţă motrice dezvoltarea acestor societăţi, care au apărut şi s-au dezvoltat pe fondul a trei factori principali:

• liberalizarea politicilor economice: deschiderea graniţelor naţionale, liberalizarea fluxurilor de investiţii străine directe şi de portofoliu sau de alte acorduri de cooperare şi investiţionale. Dacă până nu demult ţările dezvoltate au promovat ample politici de liberalizare economică, în prezent tot mai multe ţări se orientează spre această nouă strategie de dezvoltare. Ultimul deceniu a fost martorul deschiderii fără precedent a pieţelor lumii spre investiţiile străine directe. Această tendinţă se accentuează în continuu. În 2001, 71 de ţări au adoptat 208 modificări legislative care vizează cadrul ISD, din care 93% urmăreau crearea unui climat investiţional mai atractiv prin introducerea unor noi stimulente sau prin crearea unei economii de piaţă funcţionale. Dintre acestea ponderea cea mai mare se regăseşte în regiunea Asia – Pacific. Natura acestor modificări ale regimurilor legislative ale ISD au vizat: intrarea liberă pe piaţă şi condiţii de funcţionare mai liberale, mai multe stimulente pentru investire, mai multe garanţii, mai multe sectoare liberalizate, iar uneori accentuarea controlului ISD.
• accentuarea progresului tehnologic, care conduce la creşterea costurilor şi a riscurilor la care sunt expuse companiile, impune abordarea diferitelor pieţe mondiale, prin delocalizarea internaţională a producţiei, pentru a diversifica aceste riscuri. Pe de altă parte, reducerea costurilor de transport şi de comunicare a facilitat integrarea mai eficientă a operaţiunilor la nivel global, precum şi transportul componentelor sau al produselor finite în căutarea eficienţei economice, a avantajelor comparative date. Acestea contribuie în mod esenţial la creşterea ponderii investiţiilor străine directe (ISD) motivate de creşterea eficienţei, cu importante implicaţii asupra creşterii competitivităţii exporturilor ţărilor recipiente şi, implicit, asupra creşterii economice.
• creşterea concurenţei, care este de fapt rezultatul celorlalţi doi factori amintiţi anterior, impune explorarea unor noi pieţe de către companii, atât pentru a reduce costurile de producţie, cât şi pentru valorificarea mai eficientă a rezultatului final, dar impune şi abordarea unor noi forme de producţie internaţională, de proprietate şi de aranjamente contractuale, care să potenţeze forţa lor pe piaţă, cum ar fi fuziunile, achiziţiile, participarea minoritară sau majoritară etc.

Aceste forţe motrice acţionează pe termen lung. Comportamentul investiţional al firmelor este de asemenea puternic influenţat de schimbările pe termen scurt ale ciclurilor de afaceri, lucru dovedit de recentele tendinţe ale investiţiilor străine directe.

E nevoie de accentuat că, situaţia economică, interesele strategice naţionale şi politica în privinţa fluxului ISD în ţările de origine, în mult determină:

• direcţia şi scara activităţii investiţionale a CTN;
• fluxul ISD este influenţat de participarea ţărilor de origine la acordul reciproc regional, multilateral în apărarea reciprocă a ISD atât şi în înţelegeri bilaterale interguvernamentale în evitarea taxării impozitelor duble;
• caracterul dezvoltării elementelor de bază a politicii fluxului ISD;
• învăţarea şi pregătirea cadrelor;
• oferirea ajutorului informaţional, tehnic şi tehnologic,
• acordarea stimulenţilor financiari, credite cu dobinzi mici, scutiri de impozite;
• facilitarea procedurilor administrative, crearea organului specializat, ce răspunde de fluxul ISD; emiterea legilor, deciziilor ce consolizează baza legislativă a fluxului ISD. Conform opiniei majorităţii savanţilor din domeniul problemei studiate, avantajele comparative ale economiilor naţionale şi posibilitatea lor de a atrage capitalul străin, revin din alegerea amplasării ISD de către CTN şi deosebirile climatului investiţional în ţările receptoare.

Ţările beneficiare de investiţii străine prin intermediul corporaţiilor transnaţionale le acordă acestora privilegii şi garanţii. În aceste condiţii este necesar ca şi firmele multinaţionale să respecte anumite restricţii minime impuse de ţara gazdă şi anume:

• investiţiile corporaţiilor trebuie aprobate de guvernul ţării gazdă cu privire la domeniul de activitate şi la amplasament;
• veniturile aparţinând firmelor străine vor fi supuse la aceleaşi cote de impozit ca şi întreprinderile naţionale;
• ţara gazdă trebuie să aibă dreptul de a controla prin experţii săi, dările de seamă contabile anuale;
• plăţile efectuate în străinătate, inclusiv transferurile de beneficii şi repatrierile de utilaje şi echipamente trebuie să fie limitate şi supuse controlului ţării gazdă.

Pe lângă aceste condiţii se impune şi respectarea legislaţiei şi normelor constituţionale a ţărilor gazdă de către firmele străine.

Factorii care influenţează deciziile investiţionale ale corporaţiilor transnaţionale sunt de trei tipuri:

• factori specifici corporaţiilor transnaţionale;
• factori de localizare;
• factori politico-administrativi şi legislativi.

Factorii specifici corporaţiilor transnaţionale cuprind: potenţialul tehnologic al firmei; individualizarea produsului; eficienţa producţiei; mărimea firmei şi gradul de control al pieţei; abilitatea de internaţionalizare a avantajelor comparative ale firmei.

Principalii factori de localizare sunt: mărimea pieţei ţării gazdă; nivelul costurilor de producţie; costurile de transport; natura şi nivelul obstacolelor comerciale; cursul de schimb; accesul la resursele naturale şi costul acestora.

Factorii politico-administrativi şi legislativi sunt: stabilitatea politică; eficienţa aparatului administrativ; stimulentele investiţionale şi cerinţele de performanţă; condiţiile de acces şi de operare pe piaţă; politica privind repatrierea capitalului şi transferul profitului; regimul fiscal.

Definiţia şi caracteristicile Corporaţiilor Transnaţionale

Promotorii principali ai ISD în economia mondială sunt CTN. Controlul şi participarea directă la utilizarea investiţiilor CTN servesc unei utilizări eficiente a lor. CTN au mai mare posibilitate de încadrare operativă în sistemul de producţie de a repartiza resursele în timp cel mai scurt şi a le amplasa în activităţile cele mai efective.

În economia mondială contemporană, societăţile transnaţionale au devenit principalii (cei mai puternici şi mai dinamici) agenţi economici, forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub această denumire generică. Astăzi, STN influenţează direct evoluţia economiei mondiale. STN există în toate sectoarele economice – industrie, agricultură, bănci, asigurări, publicitate, turism etc. Ele s-au afirmat, în primul rând, în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, multe ajungând să aibă o forţă economică mai mare decât a unui stat-naţiune.

O CTN este o firmă care şi-a extins activitatea economico-financiară dincolo de graniţele ţării de origine. Ea alcătuieşte un vast ansamblu la scară internaţională, format dintr-o societate principală – firma mamă şi un număr de filiale, adică de firme dependente faţă societatea principală, implementate în diferite ţări.

În sensul cel mai cuprinzător, o societate transnaţională este o companie care produce bunuri sau oferă servicii în mai multe ţări. În sensul cel mai restrâns, se referă la o întreprindere care, prin investiţii externe directe (IED), deţine şi administrează filiale într-un număr de ţări, în afara bazei sale interne.

Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este cea dată de John Dunning, considerat de către mulţi specialişti drept „părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară”. Această definiţie este preluată, de altfel, şi de organisme ca OCDE sau UNCTAD. Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională drept acea întreprindere ce deţine şi controlează producţia în afara ţării în care operează, într-o manieră care îi permite să valorifice oportunităţile globale pe care le oferă piaţa mondială.

Viziunea UNCTAD asupra societăţii transnaţionale este una foarte largă, ea definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companie mamă şi din filialele ei în străinătate.

Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o întreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale, şi anume: este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine, astfel încât să depindă din punct de vedere financiar de activitatea din străinătate, iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce ţin de contextul global sau regional în care acţionează.

Deci, corporaţiile transnaţionale sînt alcătuite din întreprinderile principale şi filialele sale străine: întreprinderea principală este cea care controlează activele ei sau altor întreprinderi într-o ţară sau mai multe ţări, de obicei deţinând proprietatea asupra unei părţi din capital. O parte din capital de cel puţin 10% este considerată pragul pentru controlul activelor în acest context.

O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea companie care combină obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi acţiunea simultană pe mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care filialele îşi desfăşoară activitatea.

În literatura sunt întâlniţi o serie de termeni specifici CTN. Astfel:

• O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public company) atunci când acţiunile sale sunt tranzacţionate bucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor de brokeraj, cumpărătorii devin acţionari şi aceştia pot fi atât persoane particulare, cât şi alte firme sau instituţii, ca bănci, companii de asigurări, sau fonduri de pensii. O corporaţie transnaţională este privată (privat company) atunci când acţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public (firme ce aparţin unor familii sau grupuri de persoane).
• Compania mamă (parent company) este compania care controlează, deţine autoritatea asupra filialelor (afilliates), care pot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries or branches) şi care sunt reunite sub acelaşi „acoperiş”, fie că aceasta (compania mamă) deţine toate sau doar o parte din acţiunile filialelor.
• O companie multinaţională are acţionari (shareholders sau stockholders) precum şi parteneri (stakeholders). Aceştia din urmă sunt clienţi, angajaţi, furnizori, distribuitori, agenţii guvernamentale etc., practic toate categoriile de persoane cu care firma vine în contact în derularea afacerilor sale.

CTN are caracteristici specifice, fiecare dintre care joacă un rol anumit în înfiinţarea activităţii investiţionale. Principala caracteristica a unei societati transnationale o constituie caracterul sau transnational, greu de încadrat în prevederile unei legislatii nationale, sub un regim juridic uniform.

Printre cele de bază nominalizăm:

• dimensiunea CTN, mărimea activelor de peste hotare şi din ţară,
• vînzările şi personalul;
• dinamica procesului de transnaţionalizare;
• numărul şi specializarea filialelor străine;
• volumul lucrărilor de cercetare-dezvoltare (C-D) efectuate;
• participarea în acorduri transfrontaliere de ajutor reciproc;
• prezenţa resurselor tangibile şi întangibile (materie primă, materiale de componare, forţa de muncă, tehnologii);
• structura organizatorică;
• mecanismele de planificare, gestionare şi marketingul;
• strategia şi tactica realizării scopurilor;
• interesele în ţările lumii.

Este necesar de a avea în vedere experienţa şi calificarea personalului; posibilităţile internaţionalizării veniturilor legate de deţinerea proprietăţii; minimizarea taxelor şi impozitelor cu ajutorul bunurilor transferabile şi transferarea mijloacelor existente din cadrul firmei; nivelul specializării verticale şi orizontale şi posibilităţile integrării în sistemele de furnizare, de producere şi de distribuire; diferenţierea producţiei; gradul de concentraţie a producţiei internaţionale; economia ţărilor evaluată la scară mondială; capacitatea comună de a concura; eficienţa funcţionării, cota-parte a pieţii supusă controlului în relaţiile de afaceri; rolul cadrelor de conducere a CTN în structurile internaţionale economice şi financiare şi guvernelor ţărilor receptoare de ISD.

În noua ordine economica globala se poate constata prezenta unui mare numar de societati transnationale de dimensiune mica si mijlocie, reprezentând aproape 50% din numarul total de companii transnationale în USA, Canada, Japonia si aproape 50% în Franta si în marea Britanie.

Multe companii transnationale mici si mijlocii sunt originare din statele în curs de dezvoltare, interesate sa investeasca în sectorul tertiar.

Specialistii contemporani recunosc ca aceste societati transnationale au calitatea de a fi organizatii centrale, motoare ale cresterii activitatii economice, forte de antrenare si conducere a tranzactiilor internationale de comert.

Principalele cauze care genereaza cresterea rolului societatilor transnationale sunt: reducerea interventiei statale în economie, cresterea exporturilor în tarile în care s-au redus taxele de vama si expansiunea comertului liber.

Societatile transnationale exercita un rol esential în sectoare specifice ale activitatii economice, precum:

• pe planul dezvoltarii economice a tarii-gazda, prin contributia cu resurse financiare, tehnologice, de management, prin crearea de locuri de munca, prin retehnologizarea si modernizarea întreprinderilor, respectiv prin crearea si dezvoltarea unor întreprinderi;
• în introducerea unui management modern în tarile-gazda, prin pregatirea fortei de munca, prin furnizarea de experienta, prin schimburile între diverse societati internationale si în cadrul agentiilor, sucursalelor si filialelor acestora;
• în sfera politica, datorita importantei lor pentru productia si exporturile tarii-gazda si al tarii de origine al societatii–mama;
• la nivel tehnologic, prin investitii straine directe contribuind la cresterea nivelului tehnologic a tarii-gazda;
• în problemele legate de protectia mediului inconjurator au un rol pozitiv, prin reducerea emisiunilor poluante,dar si negativ, prin influentarea factorilor politici, în vederea adoptarii unei legislatii mai putin restrictive fata de investitiile poluante;
• în sectorul serviciilor, în special în cel hotelier, bancar, de calatorii, al industriei de transport;
• în comertul international, societatile transnationale îsi impun produsele lor pe toate pietele nationale.

Tendinţe în investiţiile internaţionale

Istoria fluxurilor externe de capital începe în secolul al XIX-lea când predominante erau împrumuturile şi investiţiile de portofoliu. Anglia (în special) şi Franţa deţineau cea mai mare parte a plasamentelor de acest gen. Alături de firmele private, statul juca un rol important. Extracţia de minereu, plantaţiile, căile ferate, lucrările de infrastructură, în general, erau domeniile către care se îndreptau aceste fluxuri. În fine, ţările coloniale reprezentau o piaţă mai atractivă decât marile metropole capitaliste.

Caracteristic pentru aceste fluxuri internaţionale de capital era faptul că ele nu erau stimulate în primul rând de diferenţele dintre ratele dobânzii din diferite ţări, ci, mai ales, de nevoile de finanţare a activităţii economice externe, în condiţiile expansiunii coloniale.

Analiza evoluţiei dezvoltării economice ne conduce la faptul că odată cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii şi formarea pieţei mondiale s-au creat condiţii noi favorabile pentru exploatarea oportunităţilor oferite de alte teritorii şi alte ţări.

În perioada dintre cele doua războaie mondiale tehnologia transporturilor şi a telecomunicaţiilor internaţionale a cunoscut o dezvoltare considerabilă. Şi totuşi deşi producţia mondiala a crescut cu 40 la sută faţă de perioada de până la război s-a sesizat o adevărata blocadă a comerţului internaţional. În ceea ce priveşte investiţiile internaţionale, după o perioada de expansiune a acestora în anii 20 fluxul investiţional s-a redus drastic în deceniul următor. Această perioada a fost cea a experienţelor keynisiene în care multe naţiuni au preferat o dezvoltate autonomă pentru a vedea, daca generează o ocupare totală a forţei de muncă şi o rată de creştere rezonabilă. Pentru implementarea unor astfel de politici guvernele au fost nevoite să restricţioneze comerţul şi sa controleze mişcările de capital.

Fluxurile de ISD au început să dobândească relevanţă în cadrul schimburilor internaţionale după cel deal II război mondial odată cu realizarea de investiţii masive de către SUA în reconstrucţia Europei Occidentale. Analiza datele statistice ne permite să spunem că la începutul anilor 60 are loc şi o adevărată dezlănţuire a comerţului internaţional. Putem remarca conturarea unor noi aspecte în relaţiile dintre comerţul internaţional şi investiţiile străine directe. În mod tradiţional firmele străine producătoare obişnuiau să înceapă prin a face comerţ cu partenerii săi din alte ţări pentru ca ulterior să decidă asupra realizării de investiţii străine directe.

În sens strict statistic, putem constata o creştere continuă a nivelului investiţiilor externe, cu restructurări periodice sau pe termen lung. Am putea identifica trei perioade semnificative după 1930.

O primă perioadă, care se încheie la începutul deceniului opt, este marcată de o creştere relativ accelerată a nivelului investiţiilor străine, cu o pondere ridicată a investiţiilor direct-productive. In aceste condiţii, în 1970 raportul dintre stocul investiţiilor directe şi nivelul PNB a ajuns la 0,09 pentru ţările în curs de dezvoltare şi la 0,059 pentru ţările dezvoltate. Deşi substanţial mai reduse ca nivel, investiţiile directe în ţările în curs de dezvoltare depăşesc ponderea în PNB şi în formarea netă a capitalului (8%) din ţările dezvoltate. Cele mai importante surse ale investiţiilor externe au fost creditul de export şi împrumuturile.

Ca destinaţie, investiţiile externe au fost preponderent orientate spre: stimularea exportului, fabricarea şi comercializarea de produse în ţările gazdă şi substituirea importurilor. Acestea au fost de fapt impuse prin nevoia restructurării economiei mondiale după marea criză din 1929-1933 şi cel de-al doilea război mondial. Principalii investitori externi au fost: SUA, CEE (Uniunea Europeană), Marea Britanie şi Japonia (spre sfârşitul perioadei).

Fluxurile de investiţii internaţionale s-au orientat mai ales între ţările dezvoltate. Domeniile în care s-au realizat preponderent investiţii străine au fost cele care presupun tehnică avansată şi progres rapid, în care puteau fi obţinute avantaje prin folosirea mâinii de lucru şi a materiilor prime mai ieftine.

A doua perioadă semnificativă ajunge până la crahul economic din 1987. Sistemul mondial a fost marcat, în această perioadă, de câteva momente şi tendinţe importante:

• accentuarea dezechilibrelor macroeconomice (recunoscută prin creşterea şomajului şi deficitelor publice, egalizarea deficitului balanţelor curente şi creşterea datoriilor externe etc);
• introducerea regimului schimburilor flexibile (1971), ceea ce a atras nevoia de acoperire la termen;
• introducerea de noi forme de protecţionism, generatoare de creşteri ale costurilor tranzacţiilor;
• creşterea vitezei de ajustare în raport cu tehnologiile de vârf, determinată de deprecierea tehnică accelerată;
• accentuarea concentrării capitalului menită a întări concurenţa internaţională;
• reorientarea fluxurilor comerciale şi restructurarea comerţului internaţional (diminuarea relativă a schimburilor est-vest şi nord-sud, în favoarea comerţului intraregional şi a celui cu ţările neindustriali¬zate);
• creşterea rolului barierelor netarifare în raport cu cele tarifare.

In aceste condiţii, ca o reacţie mascată, investiţiile productive (directe) au stagnat, în timp ce bursa şi plasamentele financiare au evoluat spectaculos. Această orientare poate fi explicată şi prin ratele foarte ridicate ale dobânzilor, care au defavorizat cumpărarea de bunuri şi echipament.

Orientarea investiţiilor internaţionale între ţările dezvoltate a fost oarecum firească. Fără a se manifesta propriu-zis o creştere a participării lor, marii investitori internaţionali rămân aproximativ aceiaşi.

După 1987, sistemul mondial evoluează în limite oarecum stabile chiar dacă evenimentele din lumea central şi est-europeană au marcat sensibil evenimentele ulterioare. Investiţiile direct-productive şi-au reluat cursul ascendent, o tendinţă similară având însă şi plasamentele financiare. Câteva aspecte devin însă caracteristice sistemului economic mondial de după 1987:

• dezalinierea pronunţată a cursului dolarului faţă de determinantele anterior fundamentale (balanţa comercială şi deficitul bugetar);
• creşterea spectaculoasă a datoriilor externe ale ţărilor în dezvoltare;
• recrudescenţa protecţionismului.

Ca o consecinţă faţă de vechile şi noile tendinţe vom recunoaşte, în această perioadă, o „internaţionalizare a capacităţilor de producţie", în comparaţie cu „internaţionalizarea capitalurilor financiare" care putea fi constatată şi anterior.

Numai în Europa, de exemplu, au fost realizate peste 600 fuziuni şi achiziţii internaţionale în primul semestru al anului 1987. Investiţiile internaţionale se amplifică şi câştigă în forţă.

În această perioadă se manifestă o creştere rapidă a investiţiilor bazate pe transferuri de drepturi patrimoniale, sub forma investiţiilor directe şi de portofoliu. Este dificil de apreciat cantitativ această restructurare, metodologiile naţionale şi ale diferitelor organisme internaţionale fiind diferite (de exemplu, în Franţa o participare de 20% a investitorului extern în realizare este considerată investiţie directă, în timp ce în SUA această pondere este de numai 10%).

Nivelul investiţiilor directe în străinătate a cunoscut o creştere spectaculoasă, chiar înainte de 1989 (momentul care marchează începutul unor transformări radicale în fostele ţări comuniste). Astfel, investiţiile SUA în străinătate au crescut cu 72 mld. $ în 1989, faţă de 57 mld. $ în 1988. S-a ajuns, astfel, ca în 1995 nivelul fluxului mondial al investiţiilor directe să atingă 235 mld. $ USA.

Deja după 1980 se poate recunoaşte o modificare a strategiei Japoniei în materie de investiţii. Investiţiile japoneze au început să fie orientate spre SUA şi Europa.

Are loc o accelerare a investiţiilor directe internaţionale şi a investiţiilor directe între Japonia, SUA şi Europa Occidentală. Ponderea cea mai importantă trece spre investiţiile directe de cumpărare de capacităţi existente.

Investiţiile directe în diferitele forme au căpătat consistenţă, dar obligatoriu trebuie recunoscută anterioritatea globalizării investiţiilor financiare. Globalizarea financiară s-a oferit ca principalul punct de sprijin al creşterii investiţiilor internaţionale, a investiţiilor directe de capital în mod mijlocit.

Asistăm acum la impunerea evidenţei rolului investiţiilor în realizarea dinamicii sistemelor economice şi a economiei mondiale în ansamblu. Acest rol se bazează însă pe o diversificare rafinată a formelor investiţiilor internaţionale şi pe folosirea unor instrumente subtile şi eficace de realizare şi utilizare.

In momentul de faţă o analiză strictă a investiţiilor internaţionale trebuie să ţină cont de formele speciale la care se poate recurge şi mai ales de efectele (avantaje şi dezavantaje) pe care recursul la aceste forme le poate genera.

Noile forme ale investiţiilor internaţionale pot crea sau furniza soluţii în domeniul schimburilor de servicii (licenţă, franchisajul, consilierea sau contractul de gestiune) sau pot susţine cauza dezvoltării prin asigurarea cu factori de producţie (contracte „la cheie", subtratări, joint-venture, crearea de sucursale sau filiale, participarea la activităţile unor întreprinderi în funcţiune).

În prezent relaţiile dintre comerţ şi investiţiile străine au devenit mult mai complexe deschizând în acelaşi timp noi oportunităţi. Privind lucrurile din acest punct de vedere, putem spune sigur, că procesul de globalizare şi integrare a avut şi are un aport substanţial. Ca urmare a acordurilor privind libera circulaţie a capitalului, a prevederilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a prevederilor acordurilor bilaterale între ţări, firmele au dobândit o mult mai mare autonomie în accesul la resurse având posibilitatea de a organiza activitatea de producţie mai eficient în funcţie de pieţele naţionale, regionale sau globale.

Nivelul de dezvoltare economică măsurat prin valoarea PIB şi dinamica anuală a acestuia influenţează în mod direct oferta de capital investiţional cât şi gradul de atractivitate a economiilor gazdă faţă de capitalul extern. Incidenţa puternică a acestor corelaţii pe plan mondial se explică prin faptul că cea mai mare parte a capitalului îşi are originea în ţările dezvoltate, la fel precum şi cea mai mare parte a capitalului investiţional recepţionat se regăseşte, de asemenea, în statele dezvoltate. În mod evident, fluxurile de investiţii străine sunt valorificate mai pe larg de către ţările dezvoltate în care blocajele de integrare sunt mult mai reduse. În acest fel se conturează una din principalele caracteristici ale fluxurilor de investiţii străine directe pe plan mondial dar şi regional – puternica lor concentrare geopolitică. Mişcările complexe de bunuri, servicii şi factori de producţie au loc la scară mondială, cu precădere, în spaţiul economic al statelor dezvoltate, care generează peste 90% şi receptează peste 70% din fluxurile internaţionale de ISD.