Surse externe de finanţare a investiţiilor internaţionale

Apelarea la sursele externe pentru investiţii, reprezintă alegerea următoarelor resurse:

• contribuţia partenerului din ţara–gazdă. Ţara beneficiară a investiţiei, prin agenţii economici rezidenţi, poate participa la realizarea obiectivului finanţat în context internaţional într-o proporţie stabilită prin negociere şi în conformitate cu legislaţia din ţara respectivă (atunci avem o societate mixtă) sau nu participă, firma rezultată fiind în totalitate în proprietatea investitorului străin,
• împrumuturi bancare de la instituţiile financiare locale, din ţara de origine, precum şi din o a treia ţară,
• împrumuturi obligatare (emiterea de obligaţiuni),
• majorări ale capitalului social (emisiuni de acţiuni),
• emiterea de valori mobiliare noi,
• atragerea finanţării de la terţi.

Imprumuturile bancare pofi sub forma de:

• Credite securitizate (garantate): capitalul este atras de la o institutie financiara, la o dobanda fixa si pe o perioada pre-determinata. Platile periodice reprezinta rata + dobanda. Imprumutul este securitizat/garantat (ipoteca, cedare, desemnare).
• Creditele nesecuritizate: rare, se acorda in special companiilor cu reputatie, de top
• Hartii comerciale: sunt promisiuni (note promisorii) nesecuritizate, negotiabile, ce se vand in pietele monetare. In majoritatea tarilor, numai companiile mari (si guvernele) se pot capitaliza prin aceste instrumente.

O altă formă de împrumut, utilizata cu aceeaşi destinaţie, o constituie realizarea unei „emisiuni de obligaţiuni”. Obligaţiunile sunt titluri de credit reprezentând creanţe ale deţinătorului asupra emitentului pentru împrumutul acordat (prin achiziţionareaobligaţiunilor). Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea periodică a unei dobânzi şi sunt răscumpărate la scadenţă de emitent, investitorul recuperându-şi  astfel capitalul investit.

Obligaţiunile reprezintă împrumuturi pe termen lung cu dobândă fixă cu date de plata specificate şi o scadenta statuată. Obligaţiunile sunt emise de guvern, municipii, firme. „ Rata dobânzii la obligaţiuni reprezintă riscul de neplata al datoriei”. În general, o societate de valori mobiliare sau un sindicat de astfel de societăţi acţionează ca un intermediar ce procura fondurile necesare unei societăţi comerciale, creând pentru ea şi cumpărând de la ea (plasament garantat) o noua emisiune de obligaţiuni pe care o va vinde apoi investitorilor instituţionali sau particulari.

Societatea comerciala emitenta de obligaţiuni va plati mai ieftin împrumutul astfel obţinut faţa de fondurile obţinute printr-o emisiune de acţiuni, deoarece cheltuielile cu dobânzile la obligaţiuni se scad din profitul brut, pe când dividendele se deduc din profitul net.

Emisiunea de noi acţiuni la care se subscriu, atât vechii acţionari, cât şi alţii noi, este o soluţie des practicată. Emisiunea de acţiuni noi influenţează valoarea capitalului acţionar, beneficiului per acţiune, dar şi diminuează puterea exercitată de acţionari (în condiţiile în care vechii acţionari nu pot cumpara noi acţiuni). În schimbul disponibilităţilor  băneşti, acţionarii  primesc  acţiuni care le conferă  dreptul de dividend, dreptul de vot, dreptul  de coproprietari.  Cumpărarea  de  acţiuni  reprezintă  o  investire  pentru  acţionari,  ei  aşteptând  o rentabilitate viitoare sub forma dividendelor sau o sporire a capitalului ca urmare a creşterii cursului acţiunilor pe piaţă.

Majorările de capital prin aporturi noi în numerar pot fi realizate fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi, fie emisiunea de noi acţiuni la valoarea nominală a vechilor acţiuni, sau la o valoare majorată în funcţie de valoarea bursieră a vechilor acţiuni (cel mai frecvent).

O corporaţie care doreşte sa-si majoreze capitalul social printr-o ofertă publica de acţiuni are obligaţia de a se informa căt mai complet asupra emitentului, conducerii, valorilor mobiliare (acţiuni) oferite şi asupra condiţiilor de oferta. Această informare se face, iniţial, la momentul ofertei publice după care continua periodic.

Fondurile obţinute prin emisiunea de valori mobiliare sunt, în multe cazuri mai puţin costisitoare pentru societate. Dacă pentru un credit bancar societatea va trebui obligatoriu să plătească dobânda care în cele mai multe cazuri este variabilă, acţiunile sunt remunerate numai în funcţie de rezultatele societăţii.

Creşterea solicitării de fonduri în monede convertibile a determinat apariţia unei pieţe în context internaţional, piaţa euroemisiunii, care va prelua plasamentul de titluri făcut până atunci pe pieţele de capital naţionale. Emitenţii de titluri (firme, guverne, instituţii bancare, instituţii financiare naţionale şi internaţionale) îşi motivează plasamentul pe piaţa de capital din altă tară sau în context internaţional prin lipsa de fonduri pe propria piaţă şi/sau prin necesitatea de a-şi forma o parte din capitalul de lucru în moneda convertibilă.

În scopul realizării unui astfel de plasament, emitentul va avea la dispoziţie piaţa de capital din altă tară (de regula o ţară care dispune de monedă convertibilă şi nu pune restricţii la ieşirea de capitaluri pe piaţa externă) sau o piaţă formată în context internaţional, piaţa euroemisiunii.

Fondurile mobilizate prin plasarea de titluri pe termen lung (folosind ca titlu obligaţiile) sau pe termen nelimitat (acţiunile) sunt folosite pentru completarea capitalului permanent al firmei (capital social + fonduri proprii + împrumuturi pe termen lung).

Pe piaţa internaţională de capital sunt puse în vânzare spre cumpărare titluri de natura acţiunilor şi obligaţiunilor, care se vând şi se cumpără ca atare sau prin intermediul unor contracte viitoare  şi contracte tip opţiune. Piaţa de capital cunoaşte şi alte forme de operaţiuni, inclusiv contracte pe indici bursieri, ca o combinaţie de contracte viitoare şi de opţiuni.

Acţiunile vândute în context internaţional sunt, ca  şi pe piaţa internă, comune (dau drept de vot  şi la dividende)  şi preferenţiale (dau drept la dividend, dar nu la vot).

Obligaţiunile utilizate pe piaţă sunt: obligaţiuni cu dobânda fixă (cea. 50-60%), obligaţiuni cu warrant detaşabil  şi negociabil (20-25%), obligaţiuni cu dobândă variabilă (cea. 5-7%), obligaţiuni convertibile în acţiuni (4-5%).

Principalii emitenţi de titluri negociate pe piaţa internaţională provin din ţările dezvoltate cuprinse în O.C.D.E. (75-80%), instituţii financiare internaţionale (10-12%). În cazul solicitanţilor de titluri, ei provin, de asemenea, din ţările dezvoltate (85-90%), din ţările producătoare şi exportatoare de petrol (4-5%), organisme internaţionale (3-4%).

Pe piaţa euroemisiunii sunt puse în vânzare, cu prioritate, obligaţiuni. Peste 50% din aceste titluri sunt emise de guverne, instituţii publice, organisme internaţionale. În jur de 90-95% din emitenţi provin din tarile dezvoltate, iar instituţiile internaţionale au o pondere de circa 5%.

Euroobligaţiunile – reprezintă obligaţiuni denominate într-o eurovalută. Eurovalutele sunt valutele depozitate într-o altă ţară decât ţara lor de origine. Fondurile astfel constituite sunt utilizate şi pentru lansarea de împrumuturi pe baza de obligaţiuni, denumite euroobligaţiuni.

De exemplu, un împrumut al unei firme din Franţa, mobilizat prin obligaţiuni lansate pe piaţă financiara din Elveţia este un împrumut pe baza de euroobligaţiuni.

La nivelul pieţei financiare internaţionale s-a structurat un segment de piaţă cel al euroobligaţiunilor iar fondurile procurate prin emisiunile de euroobligaţiuni reprezintă pentru  ţările cu o economie în plin proces de dezvoltare, o modalitate de asigurare a finanţării, adesea guvernele apelând la astfel de forme de împrumut.

Finantarea terţă se constituie din capitalul atras de la o sursa alta decat proprie sau institutie financiara, la un cost, atunci cand “industria” nu doreste sa-si asume “povara” atragerii de capital si riscurile asociate. Aici se include următoarele modalităţi de finanţare:

• Leasing: Modalitate de a obtine dreptul de folosire a activelor pe temen scurt (operational) sau lung (financiar) - simplificare. Este considerata finantare “in afara balantei”; se pot atrage credite.
•  Venture Capital: investitie pe termen lung orientata spre tehnologiile de varf/inovatoare si risc, in care investitorul detine un % din companie (avantaje pentru management).
• Granturi/Subsidii guvernamentale considerate ca sursa indirecta de finantare

Sursele interne (resurse proprii) de finanţare a Investitiilor Internationale

Realizarea obiectivelor de investiţii în străinătate pune probleme financiare deosebit de complexe. În primul rând, este necesar să se stabilească structura aportului investitorului străin. Acesta se poate constitui din:

• capital în valută liber convertibilă,
• maşini, utilaje, mijloace de transport, subansambluri, piese de schimb şi alte bunuri servicii, 
• drepturi de proprietate industrială şi intelectuală: brevete, licenţe, know-how, mărci de fabrică şi de comerţ, dreptul de autor, traducător, editor, cunoştinţe şi metode de organizare şi con-ducere;
• venituri şi profituri din activităţi realizate în ţara în care se investeşte, precum  şi bunuri şi valori dobândite în condiţiile legii, după plata impozitelor şi taxelor prevăzute de lege.

Din structura aportului investitorului străin, doar ultima componentă precizează şi sursa de finanţare; în cazul celorlalte componente se impune precizarea surselor din care partenerul străin îşi poate procura valuta şi bunurile pe care urmează a le îngloba în capitalul social al obiectivului construit.

În practica internaţională, sursele de finanţare a investiţiilor făcute în străinătate sunt reprezentate de:

• fonduri individuale;
• rezultatele financiare ale firmei investitoare; 
• resursele pieţei de capital mobilizabile prin plasamentul de acţiuni şi obligaţiuni; 
• fonduri guvernamentale;
• resursele unor bănci care pot acorda credite pe termen.

Pentru investitor, alegerea sursei reprezintă o opţiune complexă, fundamentată, în principal, pe costul acesteia (dobânzi, comisioane, dividende) şi pe condiţiile de acces, de utilizare şi de rambursare. El va trebui să cerceteze piaţa financiară - piaţa de capital şi piaţa creditului - pentru a obţine fondul financiar necesar la un cost cât mai redus. În acest scop va determina un cost mediu al capitalului format şi un cost marginal pentru eventualele creşteri de capital.

Astfel, resursele financiare de care investitorul străin are nevoie, se referă la:

1. resursele proprii, provenite din interiorul companiei, precum şi din repartizarea profitului. În acest caz, investitorul străin va trebui să ţină cont de dorinţa acţionarilor de la propria întreprindere şi să valorifice sumele respective la un dividend acceptabil (acest dividend va da costul fondurilor procurate din resurse proprii). Mobilizarea acestor resurse se face prin virarea internaţională a sumelor în monedă convertibilă, forma bunurilor şi serviciilor ce intră în structura admisă a aportului în natură al investitorului străin;

2. resurse atrase sau împrumutate (din exterior), care se pot obţine din urmatoarele surse:

• piaţa de capital prin plasarea de noi acţiuni sau de obligaţiuni. Costul acestor fonduri depinde de dividendul promis noilor acţionari sau de dobânda plătibilă la împrumutul obligatar contractat prin plasamentul de obligaţiuni. Mobilizarea de fonduri de pe piaţa de capital se face prin emisiunea şi plasamentul de titluri (acţiuni, obligaţiuni) pe piaţa proprie a investitorului sau pe o piaţă terţă, inclusiv pe piaţa euroemisiunii; şi
• piaţa creditului pentru procurarea de credite bancare pe termen scurt, mediu şi lung. În acest caz se suportă drept cost dobânda, comisioanele şi condiţiile de acces, utilizare şi rambursare. Apelarea la creditul bancar are loc pe baza unor cereri şi contracte de creditare, în condiţiile în care solicitantul îndeplineşte toate condiţiile impuse de bancă. În perioada de funcţionare, firmele înfiinţate cu aportul capitalului străin pot contracta credite în valută şi în moneda ţării beneficiare a investiţiei de la băncile locale şi din străinătate. Acestor firme li se deschid conturi la băncile locale şi din afara ţării respective, în conformitate cu legislaţia bancară. Asupra disponibilităţilor din conturi, societăţile comerciale cu participare de capital străin au drept de dispoziţie.

Sursele interne a fondurilor de finanţare sunt acele care sunt generate în reţeaua “compania mama - filialele sale” şi care includ:

• contribuţii de la compania –mamă (capital social),
• împrumuturi şi garanţii de la compania –mamă,
• reinvestirea profiturilor nereparizate,
• împrumuturi de la filialele-surori.

Motivaţii şi strategii în Investitii Straine de Portofoliu

Factorii determinanti in decizia de investire sunt de 2 tipuri:

1. de natura economica (cuantificabili)
2. de alta natura, care nu au o masura intrinseca.

Avand in vedere factorul subiectiv, in analiza factorilor de tipul al 2 lea din perspectiva atractivitatii pentru investitiile intl. este foarte importanta perceptia lor pe plan intl.  Potrivit unui studiu al FMI factorii controlati de guvern sunt intre cei mai importanti in decizia de investire mai ales in tarile in tranzitie. Acesti factori pot fi: de natura generala, care afecteaza atat ISD cat si IP, printre care se numara indicatorii macroeconomici, procesele de liberalizare si privatizare, calitatea infrastructurii institutionale, calitatea cadrului legal.

In cadrul ISD sunt importante si aspectele de competitivitate, liberalizare comerciala, restrictii (eventuale) in calea investitiilor, metodele de privatizare.

In privinta IP factorii subiectivi (necuantificabili) care influenteaza decizia de a investi pe plan intl. sunt reprezentati si de dezv. pietelor de valori mobiliare, restrictiile in calea IP, riscul incapacitatii de plata, ratele dobanzilor bonificate la titlurile de stat.

Motivatiile principale ale investitorilor de portofoliu constau in cautarea castigului si reducerea riscului prin diversificarea internationala. Investitorul asteapta sa partajeze profiturile realizate de compania emitenta a activelor financiare prin primirea de dividende sau de castig de capital. In acelasi timp, insa, investitorul partajeaza si riscul, in cazul pierderilor la nivelul emitentului, acesta inregistrand si el pierderi.

Pietele financiare internationale ofera in prezent o gama larga de instrumente financiare, fiecare generand un castig potential in conditiile asumarii unui anume risc. Aceasta determina investitorii sa aleaga titluri care ofera un castig potential mai mare si mai riscant sau titluri care ofera un castig mai mic, dar mai sigur. In aceste conditii decizia de plasament este influentata de perceptia investitorilor privind riscurile implicate si modul in care acestia inteleg sa si le asume. Selectia portofoliului este o operatiune complexa si presupune trei decizii pe care un investitor le are in vedere:

1. Decizia de alocare a capitalului care presupune stabilirea unei ponderi din capital care sa fie plasata in instrumente fara risc sau cu risc moderat si a celei care urmeaza sa fie plasata in instrumente cu grad ridicat de risc.
2. Decizia  de alegere a tipurilor de instrumente care sa intre in componenta portofoliului. Aceasta presupune selectarea tipurilor de instrumente: cu venit fix (obligatiunile de stat; corporative; municipale); cu venit variabil (actiunile sau instrumente derivate);
3. Decizia de selectare a titlurilor care presupune alegerea unor titluri din piata din categoria de instrumente selelectate initial. Rentabilitatea instrumentelor financiare reprezinta un element important in aceasta ultima selectie.

In functie de venitul pe care il genereaza instrumentele pot fi: instrumente de imprumut sau venit fix (au de regula un venit fix garantat exprimat sub forma dobanzii sau a cuponului) in timp ce instrumentele de tipul actiunilor au un venit variabil negarantat (dividendele). Rentabilitatea unui titlu se calculeaza prin includerea atat a venitului fix sau variabil oferit de acesta, cat si diferenta de pret la care a fost cumparat initial si vandut ulterior (titlul).

Metodele de analiza care stau la baza selectiei portofoliului difera oarecum punand accentul fie pe rezultatele financiare (analiza fundamentala), fie pe trendul evolutiei preturilor din piata (analiza tehnica).

Avand in vedere gradul de incertitudine asociat evolutiei pretului activelor financiare si castigurilor generate de acestea, fiecare investitor va cauta sa asocieze o probabilitatte ata a evolutiei ulterioare a pretului, cat si a castigului din investitia in activele financiare. Teoria moderna a portofoliului se bazeaza pe modele care incearca o estimare si o proiectie cat mai buna a raportului risc/castig, pe un orizont de timp cat mai mare.

Motivul principal pentru care investitorii de portofoliu utilizeaza anumite strategii, este ca prin aceasta se diversifica portofoliul, se reduce riscul, fara a sacrifica venitul asteptat. Investitorii considera ca diferitele piete de capital ofera un comportament al pretului independent.

Daca pietele ar actiona toate in aceeasi directie, operatiunile de diversificare nu ar exista. Corelatiile pietelor internationale sunt urmarite sistematic de manageri ai fondurilor de investitii, de analisti si de investitori. Concluziile lor sunt ca, desi coeficientii de corelatie variaza de-a lungul unei perioade de timp, ei nu sunt unitari. De aceea investitorii internationali nu mai trateaza IS ca pe o investie minora, ci elaboreaza strategii limpezi de abordare a investitiilor de portofoliu in strainatate.

Acestea cuprind:

• cunoasterea evolutiei internationale a pietelor;
• forta cercetarii si a managementului;
• informatii si comunicari disponibile;
• tehnologia computerizata;
• trategia de marketing.

Pornind de la teoria eficienta a pietelor au fost elaborate modele internationale de stabilire a pretului valorilor mobiliare. In cadrul acestor modele se folosesc tehnici de hedging (de inversare a riscului) si contracte forward. In functie de accesul la informatie si dradul de cunoastere, strategia de abordare a investitiilor internationale de portofoliu poate fi activa sau pasiva (urmareste indicii uneia sau ai mai multor piete). Strategia activa presupune cunoasterea si investirea in anumite tipuri de valori mobiliare in cadrul pietei selectate.

Decizia de a efectua o investitie in investiiti internationale de potofoliu se face printr-o strategie de tip bottom-up cand titlurile sunt selectate pe baza analizei fundamentale, indiferent de emitent si tara de referinta. Investitorul este confruntat cu riscul sectorului in care investeste, fiind mai putin expus riscului pietei in care investeste si riscului valutar. Abordarea top-down presupune stabilirea initiala a deciziei investionale pe o anumita piata, in special in insturmente financiare selectate.

Bancile de investitii dispun de vaste departamente de analiza, specializate, care de obicei sunt organizate in sistem top-down, analizand pietele internationale si anumite titluri. Departamentul de analiza bottom-up  sisi dispune analistii pe industria selectata. Unele companii de investitii incearca sa-si compuna departamente din ambele puncte de vedere.

Definire şi trăsături caracteristice ale Investitiilor Straine de Portofoliu

Investiţiile străine, pe lângă investiţia în active de producţie, pot lua şi forma investiţiilor de portofoliu.

Investiţiile internaţionale de portofoliu înseamnă achiziţionarea de pe o piaţă financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni). Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu şi dreptul de control.

ISP prezintă fluxurile de capital, care se materializează în plasamente financiare, cu scopul dobândirii unor titluri de valori. Investiţiile de portofoliu, necătînd că sunt de aceiaşi structură, dă investitorului dreptul numai de a primi dividendele respective, fărî dreptul de control asupra activităţii întreprinderii –receptor.

Diferenţa între cele două categorii de investiţii constă şi în faptul că investiţiile de portofoliu sunt fluxuri de capital pur financiar, în legătură cu care implicarea investitorului nu depăşeşte realizarea investiţiei iniţiale şi asumarea riscului de a pierde din jocul pieţei financiare, în timp ce realizarea unei investiţii directe, sub forma unui transfer complex de resurse, în cadrul căruia, uneori, componenta financiară este cea mai puţin importantă, atrage după sine implicarea investitorului străin în managementul şi controlul activelor productive dezvoltate. Riscul, în acest caz, este de natură antreprenorială, iar investitorul poate să intervină direct pentru a influenţa convertirea lui în câştig. Cu alte cuvinte, apare drept mult mai puţin implicată pentru investitor şi deci mai uşor de adoptat, decizia de a realiza o investiţie de portofoliu decât o investiţie directă.

In acceptiunea FMI, principalul criteriu utilizat in identificarea unei ISD este influenta semnificativa pe care investitorul strain o are in administrarea investitiei directe. Beneficiile la care se asteapta un investitor direct, conferite de detinerea puterii de vot, sunt diferite de acelea anticipate de investitorul de portofoliu. In scopul definirii este acceptata conventia ca investitorul de portofoliu nu are influenta in administrarea afacerii / companiei (situatie reglementata pe pietele intl. prin guvernanta corporativa  care standardizeaza drepturile investitorilor, inclusiv ale celor minoritari).

In contrast cu ID in cazul IP (Investitiei de Portofoliu) investitorii sunt interesati, in primul rand, de a-si proteja capitalul, de sporire a acestuia, de veniturile pe care le va genera investitia. Investitorii de portofoliu evalueaza perspectiva fiecarui instrument in care intentioneaza sa investeasca si isi plaseaza fondurile in functie de evolutia acestor instrumente pe pietele de capital.

IP includ valori mobiliare de natura actiunilor (valori mobiliare participative) si valori mobiliare de natura datoriei (obligatiuni si instrumente ale pietei monetare).

UNCTAD diferentiaza investitiile straine directe de cele de portofoliu prin intermediul a trei dimensiuni: proprietatea, partajarea riscurilor si forma de recompensare. Astfel, investitia straina directa reprezinta un flux investitional internalizat – in interiorul aceleiasi corporatii transnationale – care include active de capital, cat si active intangibile. Investitorul pastreaza controlul asupra filialei pe care a creat-o si extrage beneficii de pe urma investitiei facute, care maresc profitul global al  grupului transnational, prin cresterea vanzarilor, reducerea costurilor de productie si marirea eficientei productive a grupului. De asemenea,investitorul strain isi asuma riscul operational al investi ia straina de portofoliu reprezinta achizitionarea intreprinderii sale. De cealalta parte, de active financiare – actiuni sau obligatiuni – emise de o companie sau de o entitate guvernamentala dintr-o tara straina, mediata de pietele financiare si care necesita existenta unor piete de capital suficient de lichide, fie nationale, fie internationale. Din punctul de vedere al tarii receptoare, investitia de portofoliu nu are ca rezultat pierderea controlului asupra companiilor emitente ale activelor financiare, ea reprezentand o tranzactie pur financiara, nefiind insotita de transferul unor active intangibile si al expertizei manageriale.

Daca e vorba de impactul asupra propriilor resurse productive şi structuri atunci investiţia directă este susceptibilă de a le influenţa puternic, de o manieră pozitivă, cea de portofoliu nu poate propune decât o suplimentare pe un termen incert a resurselor de capital financiar (fără garantarea mobilizării lor în scopuri productive), cu posibile mişcări - repatrieri de capital - bruşte şi destabilizatoare în acest plan.

Dincolo de diferentieri, intre investitiile straine directe si cele de portofoliu se manifesta o   serie de complementaritati. In primul rand, investitiile straine directe sunt realizate de corporatiile transnationale si au o destinatie clara, fie catre o companie, fie catre un sector din economia gazda. Aceasta inseamna ca economiile gazda nu pot decide destinatia acestor investitii. Aceasta nu inseamna, insa, ca nu pot influenta decizia transnationalelor de a derula tranzactii investitionale directe cu anumite firme sau in anumite sectoare.

Investitiile straine de portofoliu, de cealalta parte, pot fi adresate atat companiilor locale, cat si filialelor transnationalelor dintr-o tara gazda, nu au destinatii sectoriale specifice si sunt, prin urmare, fungibile.

Din perspectiva impactului asupra tarii gazda, investitiile de portofoliu sunt o investitie financiara si, prin urmare, mai sensibile la modificarile factorilor financiari. Datorita inexistentei unei legaturi intre investitia straina de portofoliu si o firma sau un sector economic, aceasta va juca in principiu un rol neutru in alocarea resurselor in interiorul tarii gazda, canalizandu-se catre investitiile care poarta perspectiva unor castiguri ridicate.

In acelasi timp, investitiile de portofoliu pot exacerba crizele financiare si valutare si, in acest sens, impactul macroeconomic al investitiilor straine de portofoliu este mai mare decat cel al investitiilor straine directe. Desi fluxurile masive de capital aduse de investitiile straine directe pot   avea un impact asupra cursului de schimb real, este considerat ca fluxurile de investitii straine directe de intrare sunt compensate de importurile de echipamente si componente necesare derularii productiei de catre filialele transnationalelor, ceea ce reduce impactul asupra cursurilor de schimb. Totusi, fluxurile de iesire sub forma remiterilor de fluxuri de numerar si a preturilor de transfer pot exercita presiuni considerabile asupra balantelor de plati, iar imprumuturile masive ale filialelor   transnationalelor pe plan local dau nastere riscului de eliminare a firmelor locale de pe piata de capital a tarii gazda. In acelasi timp, investitiile straine directe pot avea un impact semnificativ la nivel microeconomic, aflandu-se in pozitia de a modifica structura productiva a tarii gazda.

Efectele Investitiilor Straine Directe asupra economiilor ţărilor de origine ale investitorilor

Premisa de la care trebuie plecat este aceea că firmele şi guvernul străin nu fac investiţii în afară fără speranţa că vor obţine un câştig oare¬care. Trebuie însă avute în vedere mai multe efecte importante pentru investitorul străin (în special, în cazul investiţiilor directe):

• rata rentabilităţii investiţiilor în străinătate este ridicată (12-20% pentru investiţiile americane realizate în străinătate), deşi se pierde ceva prin impozitele percepute de ţara gazdă; de regulă, se realizează produse cu costuri mult mai reduse, care au asigurată desfacerea avantajoasă, cel puţin pe piaţa ţării gazdă;
• riscul eferent proiectelor de cercetare-dezvoltare este eliminat prin extensia spaţială a folosirii rezultatelor acestora. De multe ori, o parte din aceste riscuri sunt preluate de ţara gazdă. In acelaşi timp, ţara gazdă preia automat o parte din efectele poluării fără a forţa investitorul în asigurarea unor condiţii antipoluante costisitoare;
• investiţiile directe atrag după sine stimularea unor importuri, asistenţei şi service-ului. care sunt favorabile investitorului, sporind şi pe această cale câştigurile;
• ţara din care pleacă capitalul suportă consecinţele legate de o creştere potenţială a şomajului care trebuie acoperit prin costuri sociale suplimentare; în acelaşi timp se diminuează venitul mâinii de lucru din ţara investitorului;
• se creează posibilităţi de control din partea investitorului asupra economiei ţării gazdă.

Dincolo de aceste avantaje posibile, investitorul extern este dis¬pus să investească direct într-o altă ţară în măsura în care el poate câştiga.

Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările gazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare, care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel, conform surselor OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de sectorul întreprinderilor, era de 3% în Suedia, 2% în Japonia, 2% în SUA, 1,7% în Germania, 1,4% în Franţa, 1,3% în Marea Britanie.

Dacă avem în vedere că o firmă se internaţionalizează abia atunci când atinge un anumit grad de maturitate pe piaţa internă, maturitate ce reprezintă un anumit nivel al concentrării capitalului, o gamă de produse de calitate ridicată, un management performant, capabil să-şi asume riscuri în mediul internaţional, se poate trage concluzia că expansiunea corporaţiilor este expresia competitivităţii economiilor ţărilor de origine, acel atribut esenţial al competitivităţii naţiunilor de care vorbea Michael Porter.

Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. Prin internaţionalizarea firmelor, fiecare ţară îşi extinde, practic, influenţa în ţara sau zona respectivă. Prin intermediul corporaţiilor, ţările de origine controlează, practic economiile multor ţări. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile americane. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare, dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare.

Există, însă, situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă, în fapt, o companie transnaţională. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des diferite de interesele ţărilor de origine. Cele mi multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine. Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă, mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă, al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi, implicit, o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de recesiune, multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine, dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală, multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital, dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare. Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine, iar dacă statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora, şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale  statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia, asistenţa socială, asistenţa sanitară etc.

Un beneficiu a ţărilor de origine se rezumă şi la exportul de imagine.

Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă, extrem de atractive pentru managerii unei corporaţii internaţionale, dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt cazurile firmelor de armament, care pot câştiga sume uriaşe din comerţul cu ţările aflate în conflict.

Impactul Investitiilor Straine Directe asupra economiilor ţărilor-gazdă

Creşterea rolului ISD se datorează faptului că aceste investiţii sunt avantajoase nu doar pentru ţările investitoare, ci şi pentru ţările-recipient.

Pentru ţara sau firma pentru care se realizează IS, poziţia poate fi estimată sub aspect practic economic, şi din aspect politic şi social.

Din perspectiva ţării gazdă, se pot enumera următoarele beneficii potenţiale de bază de care pot beneficia ţările receptoare de investiţii străine directe, indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare:

1. Investiţiile străine directe promovează creşterea economică, adică a productivităţii şi a producţiei în sectoarele respective, sporind în acelaşi timp venitul naţional pe măsura reducerii preţurilor şi a îmbunătăţirii calităţii şi ofertei serviciilor şi a produselor pentru consumatori. Investiţiile străine nu s-au dovedit a fi benefice numai pentru industria în care s-a investit direct, ci au generat şi efecte pozitive colaterale pentru întreaga economie;
2. Efecte la nivelul pieţei interne . Intrarea pe piaţă a unui nou agent economic, ca urmare a ISD, generează modificări în raporturile concurenţiale din ramura respectivă, precum şi în raporturile de colaborare cu firmele din ramurile situate în amonte (furnizori) sau în aval (beneficiari) faţă de domeniul de implantare. Prezenţa unei firme străine puternice pe piaţa locală, cu deosebire în cazurile în care ISD vizează producţia şi desfacerea pe piaţa internă, poate să însemne scoaterea de pe piaţă a firmelor locale care nu fac faţă concurenţei, dar poate totodată să contribuie la stimularea acestora, să le determine să caute noi resurse de competitivitate. Pentru furnizori, ca, de altfel, şi pentru beneficiari, ISD pot să creeze noi oportunităţi, încurajând dezvoltarea şi inovarea la nivelul respectivelor segmente. În acest plan al efectelor ISD asupra firmelor concurente sau partenere, lucrurile sunt mai nuanţate şi mai complexe, criteriile de judecată, respectiv opţiunile de politică economică, industrială fiind deosebit de importante.
3. Investiţiile străine directe contribuie creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne, mai ales dacă ţara de implantare are o poziţie strategică şi poate constitui o bază pentru exportul şi în regiune,
4. Investiţiile străine directe contribuie la transferul noilor tehnologii, de know-how, noi practici de management, împreuna cu aptitudinile de marketing a investitorului străin; instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă. . Transferul de tehnologie, de pildă, poate să genereze efecte pozitive, de antrenare în economia-gazdă printr-o difuzare susţinută la nivelul firmelor locale şi prin asimilarea pe către acestea a respectivei tehnologii. Transferul de competenţe manageriale şi organizaţionale este, de asemenea, o componentă importantă a pachetului investiţional pentru ţările-gazdă, aceste aspecte fiind decisive pentru punerea în valoare a factorilor de producţie.,
5. Efecte asupra balanţei de plăţi externe . Soldul final al operaţiunilor derulate ca urmare a unei ISD rezultă din patru tipuri de intrări şi ieşiri de mijloace valutare:

• influxul iniţial de capital financiar, dacă el este prezent (uneori componenta financiară a pachetului investiţional lipseşte);
• repatrierile de dividende sau dobânzi la împrumuturile acordate de firma-mamă;
• veniturile obţinute din exporturile realizate;
• cheltuielile de mijloace valutare pentru importuri.

Dacă la acestea adăugăm şi eventuala practicare a unor preţuri de transfer de către CTN (pentru optimizare financiară la nivelul complexului transnaţional), se vede clar faptul că nu se pot face aprecieri generale cu privire la efectul pozitiv sau negativ al intrărilor de ISD asupra balanţei de plăţi externe a ţării receptoare, ci numai examinări ale unor situaţii particulare.;

• Investiţiile străine directe promovează comerţul internaţional prin legături orizontale cu sucursalele firmelor - mamă, ceea ce duce la creşterea competiţiei pe piaţa ţării gazdă, promovează proiecte de joint-venture cu partenerii locali şi exista şi un potenţial de se stabili relaţii în domeniul cercetări şi dezvoltări cu universităţi locale şi centre de cercetare;
• Se creează competiţie pentru firmele locale şi le forţează să se restructureze, să devină competitive sau să dispară. Totodată creşterea concurenţei vine cu efect asupra reducerii costurilor, introducerea produselor noi, creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare;
• Se asigură o creştere şi distribuire mai echitabilă a veniturilor, ca urmare a salariilor plătite angajaţilor, dar şi a creşterii veniturilor încasate de către stat, din impozite, scăderea preturilor de producţie, cresterea utilizării fortei de munca.

IS sunt importante şi pentru efectele politice şi sociale pe care le antrenează. Ele determină:

• Crearea de locuri de muncă bune şi aportul prin asta la creşterea cereri solvabile;
• Redistribuirea veniturilor în favoarea colectivităţii, de ex: municitorilor,
• Afectează organizarea, obiceiurile şi tradiţiile prin introducerea de persoane şi metode străine,
• Ridica standardul de viaţă local. Se estimează, ca aproximativ 80 la sută a investiţiilor străine directe făcute astăzi, sunt efectuate de firme care intră pe pieţele locale şi vând produse acolo şi nu de firme care produc ieftin pentru a exporta. Carrefour, de exemplu, deschide supermarket - uri şi în Brazilia, Citibank deschide noi sucursale în Mexic şi Suzuki produce şi vinde maşini în India.

Cu toate că investiţiile străine nu reprezintă cheia creşterii economice naţionale ci mai degrabă un catalizator al acestui proces, extinderea lor poate avea un impact pozitiv major asupra economiilor naţionale, în cazul în care aceste investiţii sunt cuplate de dezvoltarea unui mediu instituţional stabil, simplu, transparent şi funcţional.

Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate, din perspectiva ţărilor gazdă, sunt demonstrate, de altfel, de politicile de susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe promovate de acestea, în special din partea ţărilor în dezvoltare. În cazul ţărilor în tranziţie, de exemplu, volumul investiţiilor străine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economiei respective.

Referitor la investiţiile străine sunt aduse şi o serie de critici, ce subliniază unele efecte economice, social-politice negative ale acestora.

În cadrul valului de globalizare a economiilor naţionale, criticii investiţiilor străine directe argumentează că investiţiile sunt o formă de neocolonialism prin care apare statutul de dependenţă a ţărilor care nu fac parte din clubul ţărilor dezvoltate . Totodată se poate pierde controlul asupra sectorului privat.

Există riscul, confirmat de realitate, că unele ISD să degenereze în “enclave tehnologice”avind putin contact cu economia tarii gazda.  (fără a înţelege prin aceasta că nu pot exista transferuri de tehnologie benefice şi în afara unei astfel de politici a ţării receptoare).

Alt argument este că investiţiile străine directe se concentrează asupra sectoarelor de economie care sunt intensive în forţă de muncă şi nu asupra acelora care sunt tehnologic avansate şi că dimpotrivă se subminează sectoarele acestea avansate pe plan local.

Pe de altă parte firmele străine ce acţionează într-un mediul instituţional slab utilizează la scară largă practici de afaceri restrictive, în vederea prevenirii intrării noilor firme intr-un anumit sector. Acestea includ achiziţia potenţialilor competitori, preţuri de dumping, contracte restrictive cu furnizorii şi distribuitori pentru a nu stoca produse competitive, monopolizarea know-how-ului prin patentare şi achiziţia drepturilor de licenţe care nu sunt apoi folosite, lobby pentru bariere tarifare ridicate si lobby pentru costuri ridicate într-un anumit sector.

Pot duce la promovarea excesivă sau diminuarea exporturilor, sau dimpotrivă să modifice nefavorabil pentru ţara gazdă a pieţei de import.

Pot diminua potenţialul local de cercetare-dezvoltare, la fel şi interesul pentru formarea şi perfecţionarea talentelor locale în domeniul managementului, tehnicii şi tehnologiei. Pot favoriza exodul talentelor afirmate spre ţări dezvoltate.

Încă un argument este ca şomajul în loc sa scadă, pe termen lung este în creştere. De asemenea, societăţile multinaţionale sunt acuzate că exclud cetăţenii ţării gazdă de la poziţii manageriale şi că scot profituri nejustificate folosind tehnica preţurilor de transfer.

În ultimul timp a apărut încă o temere: societăţile multinaţionale transformă ţările gazdă în oaze ale poluării de mediu, investind cu precădere în acele industrii care în ţările de origine au un impact ecologic negativ ridicat. Cel mai pronunţat efect al competiţiei asupra fluxurilor de investiţii este îngheţarea reglementarilor de mediu la un nivel mai scăzut de protecţie. Ţările se tem că prin luarea unei decizii unilaterale referitoare la creşterea standardelor de mediu o să rişte să piardă un avantaj competitiv în favoarea unor ţări cu reglementări având standarde mai scăzute. Cu alte cuvinte, angajamentele de mediu îşi pierd valoarea pentru motive care sunt legate de atragerea investiţiilor.

Însă, indiferent de opinie, experienţa a arătat că investiţiile directe străine au avut, per total, mai degrabă un impact pozitiv şi nu au provocat dezechilibre în economia şi societatea ţărilor gazdă. Ele chiar duc la o productivitate sporita şi sunt catalizator pentru atragerea altor investiţii cu efecte economice global pozitive.

Investiţiile străine (în special, cele directe) nu aduc un câştig egal pentru investitori şi pentru ţara gazdă, după cum câştigul investitorului nu reprezintă o pierdere pentru ţara gazdă. Este necesară garantarea unei rentabilităţi egale pentru părţi, a unei rentabilităţi superioare costului lor de opţiune.

Avantajele realizării acestor investiţii pentru ţara gazdă depind de efectele economice şi neeconomice propriu-zise ale investiţiei, pe de o parte, şi de efectele ce s-ar putea obţine angajând astfel resursele naţionale. Judecata trebuie făcută în mai multe variante: importul pro¬duselor respective, investiţii proprii, împrumutul extern etc.

Divergenţa între investitorul străin şi ţara gazdă este determinată de faptul că primul caută să-şi maximizeze câştigul pe ansamblul activităţilor sale (alegând combinaţii ce nu sunt totdeauna favorabile pentru ţara gazdă) şi va fi orientat totdeauna de mărimea profitului propriu pe care-1 poate obţine şi nu prin avantajele sociale sau politice ale ţării gazdă.

Motivaţii de expansiune a Corporatiilor Transnationale prin Investitii Straine Directe

Expansiunea corporaţiilor transnaţionale este motivata de ceea ce ele percep a fi in interesul partenerilor de afaceri ale corporaţiilor (acţionarii, în special, managerii şi salariaţii) şi mai puţin în interesul comunităţii mai largi din care fac parte.

Literatura de specialitate evidenţiază faptul ca orice venit rezidual obţinut de o firma peste costul de oportunitate al resurselor puse la dispoziţia sa de membrii organizaţiei va fi regăsit sub forma de profituri la proprietarii firmei, iar forţa fundamentala a întreprinderii capitaliste moderne este data de maximizarea acestor profituri comparativ cu capitalul investit.

Pot fi identificate câteva tipuri de activitate a CTN, în funcţie de motivaţia de investire care le determină:
A. ISD aflate in căutare de resurse
B. ISD aflate in căutare de pieţe
C. ISD aflate in căutare de eficienta
D. ISD aflate in căutare de active strategice
E. Alte tipuri de ISD (care au la baza alte motive decât cele anterioare)

In acest context trebuie făcute câteva observaţii:

1. In anii '90, marile corporaţii transnaţionale urmăresc obiective multiple si marea lor majoritate se angajează in ISD care reprezenta combinaţii ale tipurilor enumerate mai sus;

2. Fiecare tip de ISD poate avea caracter de agresivitate sau de defensivitate:

• agresivitatea este data de atitudinea pro-activa a firmei, in urmarirea scopurilor sale strategice
• defensivitatea consta in acel comportament al unei firme care reprezintă o reacţie la acţiunile întreprinse (sau percepute a fi întreprinse) de concurenţi sau de guvernele străine, cu scopul de a-si  proteja poziţia pe piaţa.

3. Motivaţiile de expansiune ale corporaţiilor transnaţionale pot suferi pe măsura ce are loc maturizarea firmei ca investitor in străinătate:

• Iniţial, marea majoritate a firmelor investesc in afara tarii de origine pentru a obţine resurse naturale sau acces la pieţe;
• Pe măsura ce gradul de multinaţionalizare creste, transnaţionalele pot utiliza  activităţile din străinătate ca instrumente prin care îşi pot întări poziţia pe plan global prin creşterea eficientei sau prin dobândirea de noi surse de avantaj competitiv.

A. ISD AFLATE IN CAUTARE DE RESURSE

Corporaţiile transnaţionale angajate in acest gen de ISD investesc in străinătate pentru a obţine anumite resurse la un cost real mai scăzut decât in tara de origine sau pentru a avea acces la resurse care nu sunt disponibile in tara de origine.

Motivaţia investirii consta in creşterea profitabilităţii pe pieţele deservite de transnaţionala sau pe care intenţionează sa le deservească in viitor. In cea mai mare parte a cazurilor, rezultatul activităţii filialelor este destinat exportului către tarile dezvoltate.

Pot fi identificate trei tipuri de transnaţionale căutătoare de resurse :

• Căutătorii de resurse naturale
• Căutătorii de forţă de munca
• Căutătorii de capacităţi tehnologice, manageriale, organizaţionale si de experienţă

B. ISD AFLATE IN CAUTARE DE PIEŢE

Acestea sunt reprezentate de firme care investesc intr-o anumita tară sau regiune pentru a furniza bunuri şi servicii pe pieţele respective sau pe cele vecine. În cele mai multe cazuri, aceste pieţe fuseseră deservite prin exporturi anterioare ale firmei investitoare care, fie din cauza impunerii de bariere în calea comerţului, fie din reconsiderarea dimensiunii pieţei care justifica realizarea de producţie pe plan global, nu mai sunt modalitatea cea mai potrivita de acces pe piaţă.

ISD de căutare a pieţelor pot fi întreprinse în scopul susţinerii sau protejării pieţelor existente sau in scopul explorării si al promovării de noi pieţe.

In afara de dimensiunea pieţei si de perspectivele ei de creştere, există patru mari raţiuni care determina firmele sa se angajeze in acest tip de ISD :

• Urmarea furnizorilor şi a clienţilor
• Adaptarea produsului la preferinţele si necesităţile locale
• Costuri de producţie şi de tranzacţie mai reduse
• Urmarea concurenţilor

Asemenea ISD pot fi realizate din raţiuni defensive sau agresive. Investiţiile agresive sunt cele destinate a promova interesele globale ale firmei prin investirea pe pieţe in expansiune. Răspunsul corporaţiilor transnaţionale la crearea pieţei unice interne din Uniunea Europeana şi la deschiderea tărilor din Europa Centrală şi de Est către investiţiile străine a fost de acest tip.

C. ISD AFLATE IN CĂUTARE DE EFICIENŢĂ

Motivaţia ISD in căutare de eficienta consta in raţionalizarea structurii investiţiilor destinate căutării de resurse sau de pieţe, astfel încât firma investitoare sa poată obţine avantaje din deţinerea unor activităţi dispersate geografic. Aceste avantaje se materializează, de obicei, sub forma economiilor de scară şi a diversificării riscului.

ISD aflate în căutare de eficienţă se încadrează in doua mari tipuri:

1. ISD de obţinere a unor avantaje din disponibilitatea şi costul înzestrărilor cu factori
Acest tip explica o mare parte a diviziunii muncii in interiorul corporaţiilor transnaţionale care produc atât in tari dezvoltate, cît şi în tari în dezvoltare, după urm. structura:

• activităţile intensive in capital, tehnologie si informaţie sunt concentrate in tarile dezvoltate
• activităţile intensive in forţa de munca si resurse naturale sunt concentrate in tarile in dezvoltare.

2. ISD de obţinere a unor avantaje din economiile de scară, ca şi din diferenţele între preferinţele consumatorilor şi între capacităţile de ofertare pe pieţe

In acest caz, înzestrările tradiţionale cu factori joaca un rol mai puţin important in influenţarea ISD, in timp ce pe prim plan se afla competentele si capacităţile "create", disponibilitatea si calitatea industriilor de sprijin locale, caracteristicile concurentei de pe piaţa gazda, natura cererii si, nu in ultimul rând, politica guvernamentala la nivel macro si micro.

D. ISD AFLATE IN CAUTARE DE ACTIVE STRATEGICE

Aceasta categorie cuprinde acele corporaţii transnaţionale care se angajează in ISD de obicei prin achiziţionarea activelor firmelor străine, cu scopul clar definit de a-si promova obiectivele strategice pe termen lung, mai ales acelea de susţinere si promovare a competitivităţii lor la nivel global. Firmele care realizează astfel de ISD sunt fie corporaţii transnaţionale care aplica o strategie de integrare regionala sau globala, fie investitori străini "debutanţi" care încearcă sa cumpere un avantaj competitiv pe o piaţă nefamiliară.

E. ALTE TIPURI DE ISD

Exista si alte motivaţii care fundamentează activitatea corporaţiilor transnaţionale care nu pot fi cuprinse in cele patru categorii anterioare. Ele pot fi împărţite în trei grupuri:

1. Investiţii de evadare
2. Investiţii de sprijin
3. Investiţii pasive

INVESTITII DE EVADARE

Anumite ISD sunt realizate pentru a evita legislaţia restrictiva sau politicile macroeconomice aplicate in tarile de origine. Investiţiile de evadare au ca emitent firme din tari ale căror guverne aplica politici economice intervenţioniste si tind sa fie concentrate in sectoarele de activitate - mai ales servicii - care fac obiectul unor reglementari destul de drastice.

In aceasta categorie pot fi incluse investiţii ca cele de mai jos:

• realizarea de investiţii in străinătate de către firmele indiene pentru a putea depăşi restricţiile impuse de guvern asupra cotei din producţia interna pe care o puteau atinge;
• investiţiile efectuate de firmele israeliene in UE pentru a evita boicotul arab asupra produselor exportate in aceste tari din Israel;
• investiţiile realizate de firmele suedeze, americane si nigeriene datorita faptului ca oportunităţile de investire in anumite sectoare sunt limitate de guvernele din tarile de origine;
• investiţiile băncilor japoneze in Europa, care se pot angaja astfel in oferirea unei game mai largi de servicii clienţilor comparativ cu tara de origine - in principal, activităţi de bănci de investiţii;
• transferul activităţilor de cercetare a cancerului si a sistemului imunitar din Germania spre Statele Unite de către BASF, o firma germana aflata sub presiunea mişcărilor ecologiste in tara de origine.

INVESTITIILE DE SPRIJIN

Scopul acestor investiţii este acela de a susţine si sprijini activităţile restului firmei investitoare. Astfel, acest gen de filiale implica din partea firmei costuri, iar beneficiile sunt generate in alte parţi ale firmei.

INVESTITIILE PASIVE

O investitie în strainatate este considerata directa daca emitentul investitiei detine o cota suficienta din capitalul firmei receptoare pentru a- i asigura un control sau influenta asupra acesteia. De asemenea, ISD au la baza motivatii diferite fata de investitiile de portofoliu. Acestea din urma sunt o expresie a credintei în managementul si organizarea existenta a unei firme si sunt realizate cu scopul de a obtine profituri sau marirea capitalului investit.

1. investitiile realizate de marile conglomerate institutionale specializate în cumpararea si vânzarea de firme. Totusi, desi investitiile sunt motivate de potentialitatea unor venituri substantiale si de câstigul de capital, nu este exclusa implicarea unui anumit input managerial direct, fiind rare cazurile în care firma achizitionata este lasata sa functioneze în continuare pe cont propriu - sunt realizate investitii pentru îmbunatatirea capacitatilor ei tehnologice, manageriale sau financiare;
2. investitiile realizate de firmele mici si de investitorii individuali în domeniul imobiliar. Acest tip de investitie are la baza pura anticipare a unei cresteri a preturilor terenurilor si imobilelor în strainatate. Desi clasificate drept directe, aceste investitii au multe atribute specifice IP.

În aprecierea specialiştilor, investiţiile străine directe în ţările în dezvoltare au trecut de la căutarea de pieţe şi căutarea de resurse, la căutarea de eficienţă. Cu toate acestea, pentru multe ţări în dezvoltare, costurile reduse, accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale rămân elemente de atractivitate sporită pentru marile corporaţii.