II au un caracter complex si istoric, orientarea lor fiind determinata de atractivitatea mediului economic si politic. Problema atragerii investiţiilor străine de capital devine astfel o componentă hotărâtoare a strategiei macroeconomice a statului pe termen mediu şi lung. Necesitatea atragerii investiţiilor străine ţine de existenţa unei concurenţe dure şi permanente pe piaţa investiţională, în deosebi, proprie ţărilor cu economie în tranziţie.
Ţările pot atrage investiţii străine în multe feluri. Pot pur şi simplu să liberalizeze condiţiile pentru intrările de capital fără a mai face altceva. Pot să promoveze investiţiile în general, fără să încerce să atragă un anumit tip de investiţii, în funcţie de tipul de tehnologie folosit, de exemplu. Sau, pot să promoveze investiţiile mai selectiv, punând accent pe activităţi, tipuri de investiţii sau tipuri de investitori.
Pornind de la necesitatea intelegerii anticiparii si influentarii motivatiei investitorilor straini, guvernele statelor elaboreaza politici adaptate unui anume stadiu de dezv. economica.
Politicile guvernamentale de atragere a investitorilor straini pot fi:
O clasificare a UNCTAD împarte politicile privind investiţiile străine în trei generaţii.
Astfel, atragerea investiţiilor străine devine prerogativa guvernelor multor ţări. Fiind conştiente de avantajele obţinute în urma atragerii investiţiilor străine toate statele pun un accent tot mai mare pe elaborarea şi promovarea unor politici de atragere activă a investiţiilor străine în economiile lor. Politica de atragere a investiţilor străine se încadrează ca parte componentă a politicii de dezvoltare a unei ţări, care sigur are la bază liberalizarea coerentă şi chibzuită a activităţilor economice în ansamblu, inclusiv liberalizarea mişcărilor de capital.
Politicile guvernamentale de atragere trebuie sa tina seama de provocarile cu care se confrunta sistemul financiar global la inceputul sec. XXI: deficitul balantelor de cont curent; datoriile statelor; cursurile de schimb; imprumuturile generate de Banca Mondiala; miscarile generate de fluxul de capital; terorismul;
In vederea implementarii politicilor lor, guvernele sprijina, pe existenta unui cadru politico-juridic esential (nucleu) care consta in legi si reglementari ce faciliteaza accesul pe piata si desfasurarea de activitati economice de catre investitorii straini, tratamentul aplicat filialelor straine si modul de functionare a pietelor.
Nucleul politicilor privind IS este esential, deoarece IS un se pot realiza decat acolo unde sunt permise. Acest cadru esential trebuie completat cu politici de influentare a deciziei investitorului in mod direct sau indirect, de ex. prin politicile comerciale si de privatizare. Aceste politici formeaza “cercul interior” al politicilor de atragere a investitiilor straine. “Cercul exterior” este format de politicile care nu vizeaza expres atragerea IS dar le influenteaza. Politicile care afecteaza direct sau indirect IS sunt determinate de contextul specific al fiecarei tari. Continutul lor difera de la o tara la alta, precum si in timp, in cadrul aceleasi tari. Favorizarea IS prin politici de atragere adecvate pot determina cresterea acestora. Totusi, aceasta crestere nu este nici garantata, nici direct proportionala cu amploarea favorizarii. Modificarile in sensul restrictiv, determina garantat o reducere a intrarilor de IS.
Tipuri de politici economice adoptate de diferite tări în relaţie cu fluxurile internaţionale de capital
Politicile economice orientate către intrările de capital sub forma investiţiilor directe s-au diversificat foarte mult, în funcţie de spectrul de interese pe care îl au ţările gazdă în legătură cu rolul şi importanţa acestora pentru economia naţională. Numeroşi autori au abordat pe larg această problemă a “interfeţei” dintre guvernele statelor gazdă şi corporaţii multinaţionale, căutând să surprindă cele mai importante măsuri pe care le pot lua primele, pentru ca acţiunile multinaţionalelor să corespundă cât mai bine intereselor economice proprii. În acest sens, unul din cei mai reputaţi specialişti în domeniul studiului firmelor multinaţionale şi anume John H. Dunning împarte măsurile de politică economică orientate spre investiţiile directe de capital din străinătate în şapte categorii principale.
O primă categorie de măsuri cuprinde - după opinia sa - pe cele care se referă la sectoarele economice iar, în cadrul acestora, la tipurile de activităţi unde este permis cu precădere accesul capitalului străin. Statul gazdă poate să permită firmelor multinaţionale să investească doar în anumite ramuri şi sectoare ale economiei naţionale şi, în cadrul acestora, numai în unele activităţi specificate, pe care le consideră a fi mai potrivite obiectivelor urmărite de el pe termen lung. Se poate întâmpla ca accesul multinaţionalelor să nu fie permis, de către anumite ţări, în unele sectoare care produc bunuri şi servicii a căror obţinere nu este dorită (din diferite motive), sau sunt considerate neesenţiale. În acest sens, statele gazdă caută să acţioneze ca un mecanism de “filtrare” a investiţiilor, de selectare a celor care servesc mai bine intereselor naţionale.
A doua categorie este formată din măsurile care se referă la gradul în care este permisă proprietatea asupra factorilor de producţie locali. Firmelor străine li se poate permite accesul la proprietate, în majoritate sau în totalitate, asupra obiectivelor economice, sau, după caz, le este admisă doar participarea minoritară. După părerea noastră, limitarea accesului deplin, sau majoritar la proprietatea asupra anumitor obiective economice reflectă dorinţa statului gazdă de a crea un compromis, între necesitatea de a coopera pe plan economic cu partenerii străini şi prudenţa sau teama de a înstrăina o parte mai mică sau mai mare din obiectivele respective capitalului străin. Participările la crearea unor obiective noi, având ca bază firme mixte, sau preluarea unor firme existente, dar numai într-o anumită proporţie, de către corporaţii multinaţionale, sunt astăzi foarte numeroase, în special în relaţia acestora cu statele aflate în curs de dezvoltare.
De altfel, cele două categorii de măsuri amintite până acum sunt corespunzătoare modelului “monopolului bilateral”, format din statul gazdă, pe de o parte şi din corporaţiile multinaţionale, pe de altă parte, conform căruia ţara gazdă îşi impune controlul asupra condiţiilor de acces în economie, în timp ce, corporaţiile, controlează factorii specifici producţiei într-un anumit domeniu. Conform acestui model, statul gazdă nu acordă avantaje deosebite acestora din urmă, ci numai minimumul necesar, adică atât cât să le facă să investească. Orice altă facilitate acordată în plus, peste acest minim, poate fi considerat de către gazdă drept neechivalentă.
Măsurile din cea de a treia categorie au în vedere modul de finanţare a investiţiilor. Statele care manifestă o lipsă acută de valută, impun, în unele situaţii, anumite condiţii capitalului străin, în sensul ca orice investiţie iniţială să se bazeze exclusiv pe finanţare externă, capitalul urmând să fie procurat, în întregime, de către investitor de pe piaţa internaţională a capitalului, sau din alte surse, astfel încât, să nu afecteze în nici un fel rezervele de valută ale ţării gazdă, ci, pe cât posibil, să le alimenteze.
A patra categorie de măsuri de politică economică, destinate corporaţiilor investitoare de către statul gazdă, cuprinde pe cele care condiţionează localizarea geografică a investiţiilor directe. Acestea sunt practicate de ţările care urmăresc să aducă la îndeplinire obiective strategice regionale de industrializare sau modernizare, precum şi de reducere a şomajului în cadrul anumitor arii geografice mai mult sau mai puţin întinse. De exemplu, cerinţele şi condiţiile impuse de statul mexican unor investitori din domeniul industriei automobilului (“Volkswagen”, “General Motors”, “Ford”, “Nissan” şi alţii), menite a răspunde cerinţelor de dezvoltare teritorială a industriei mexicane, au dus cu timpul la crearea a 100.000 de noi locuri de muncă şi la un plus de exporturi cifrat la câteva miliarde de dolari.
Cea de a cincea categorie vizează un spectru foarte vast de măsuri de stimulare sau direcţionare a investiţiilor directe ale corporaţiilor multinaţionale, realizate prin intermediul unor pârghii şi mecanisme fiscale, valutare sau de altă natură. Ele pot fi prezente atât în faza premergătoare luării deciziei de a investi de către firme, când statul încearcă să încurajeze sau descurajeze, direct sau indirect, investitorii străini, pentru a-şi îndeplini anumite obiective, cât şi ulterior efectuării investiţiei, situaţie în care se încearcă influenţarea nivelului eficienţei unor filiale amplasate deja în spaţiul unei economii naţionale. Această categorie de măsuri de politică economică poate să cuprindă una sau, combinat, mai multe din următoarele pârghii de influenţare a firmelor străine investitoare:
Stimulentele şi restricţiile sunt de natură a orienta (direcţiona) investiţiile sau activitatea spre anumite domenii economice sau regiuni şi de a o descuraja în altele. În ultimul timp, atât statele în curs de dezvoltare, cât, mai ales, cele dezvoltate au urmat principiile liberalizării mediului investiţional, a eliminării, pe cât a fost posibil, a restricţiilor din calea liberei circulaţii internaţionale a capitalului şi a aşezării pe baze noi a principiilor care stau la baza controlului activităţii corporaţiilor multinaţionale.
Din a şasea categorie de măsuri fac parte cele care se referă la cerinţele de funcţionare cerute de statul gazdă filialelor firmelor multinaţionale implantate pe teritoriul său şi care au în vedere, în principal, activitatea curentă a acestora. În această categorie credem că pot fi încadrate o mulţime de modalităţi prin care ţara gazdă poate influenţa funcţionarea şi evoluţia filialelor. Fără a avea pretenţia că le-am surprins pe toate, ne mărginim să redăm mai jos câteva dintre acestea:
De asemenea, cerinţe minime de performanţă pot fi impuse filialelor aparţinând corporaţiilor multinaţionale care activează în cadrul acelor economii naţionale unde concurenţa locală nu este prea dezvoltată, sau pentru a le determina să contribuie la o restructurare industrială cât mai rapidă şi eficientă.
În sfârşit, a şaptea categorie de măsuri este alcătuită din cele care precizează condiţiile în care este permisă părăsirea contextului economic naţional de către firmele străine investitoare. Aceste măsuri au fost destul de frecvente în deceniile anterioare, atunci când, după îndeplinirea funcţiei de simpli “asistenţi” în procesele de modernizare desfăşurate în unele state în curs de dezvoltare, filialele erau supuse unor restricţii drastice. În alte situaţii, însă, restricţiile sunt impuse firmelor multinaţionale ale căror filiale, răspunzând unor strategii globale, nu urmăresc integrarea activităţii lor în economia statului gazdă, ci reacţionează doar la cele ce le sunt precizate de către “cartierul lor general”.
Cu câteva excepţii, în general, ţările dezvoltate au tendinţa de a fi mai puţin restrictive faţă de investiţiile străine de capital, în comparaţie cu ţările în curs de dezvoltare. Acest lucru se explică prin faptul că statele cu economii de piaţă dezvoltate sunt, concomitent, furnizoare şi receptoare de investiţii directe.
Unii autori acordă o atenţie specială diferenţelor, în ceea ce priveşte măsurile de politică economică ale statelor gazdă, aplicate în cazul creării de obiective noi, prin investiţii străine directe de capital, faţă de cele folosite în cazul fuziunilor şi achiziţiilor de societăţi. Datorită faptului că, în anii ’80 şi după, acestea din urmă s-au manifestat cu deosebită intensitate, îndeosebi în cazul economiilor statelor dezvoltate, au fost întreprinse o serie de studii şi cercetări care să releve mai exact consecinţele lor pentru economiile statelor respective. Deşi efectele pot fi deosebit de variate, totuşi, s-au putut desprinde câteva concluzii de ordin mai general. Dintre acestea menţionăm:
Efectele reproduse mai sus, cât şi altele (ameninţare la adresa economiei naţionale, fuziuni sau achiziţii în sectoare deja dominate de firme mari, care ar reduce concurenţa internă etc.), au determinat unele ţări care se confruntă cu astfel de fenomene să adopte unele măsuri economice şi juridice menite a mări controlul asupra lor şi a preveni unele situaţii neplăcute. Astfel, cu puţine excepţii, majoritatea statelor încearcă să reglementeze fenomenul cu ajutorul normelor lor în materie de concurenţă şi a legislaţiei antitrust. Unele state nu permit deloc achiziţiile, iar în altele (cum ar fi Japonia), există obstacole instituţionale majore în calea preluărilor de firme de către corporaţii din străinătate. Multe ţări aplică principiul necesităţii ca investitorul străin, care doreşte să efectueze o fuziune sau achiziţie, să primească mai întâi încuviinţarea statului gazdă pentru o astfel de acţiune.
Ţările pot atrage investiţii străine în multe feluri. Pot pur şi simplu să liberalizeze condiţiile pentru intrările de capital fără a mai face altceva. Pot să promoveze investiţiile în general, fără să încerce să atragă un anumit tip de investiţii, în funcţie de tipul de tehnologie folosit, de exemplu. Sau, pot să promoveze investiţiile mai selectiv, punând accent pe activităţi, tipuri de investiţii sau tipuri de investitori.
Pornind de la necesitatea intelegerii anticiparii si influentarii motivatiei investitorilor straini, guvernele statelor elaboreaza politici adaptate unui anume stadiu de dezv. economica.
Politicile guvernamentale de atragere a investitorilor straini pot fi:
- reactive (cele care răspund unor cerinţe exprimate de investitori);
- proactive (in care politica insasi este conceputa cu ajutorul investitorilor).
O clasificare a UNCTAD împarte politicile privind investiţiile străine în trei generaţii.
- În cadrul primei generaţii de politici, guvernele adoptă politici „prietenoase” faţă de investitorii străini prin liberalizarea regimului investiţiilor străine, şi asigurarea unei atitudini pozitive faţă de investitorii străini. Putem spune ca acest tip de comportament îmbracă forma unei politici pasive, de aşteptare privind ISD, concretizată în simpla permitere prin lege şi posibilitatea investitorului străin de a aloca resurse necesare desfăşurării unei activităţi pe teritoriul statului respectiv. Modul de reglementare juridică a accesului investiţiilor străine directe diferă, de regulă, în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţării respective. În prezent majoritatea ţărilor lumii au adoptat cel puţin o astfel de politică.
- A doua generaţie de politici privind investiţiile străine presupune adoptarea unor politici de promovare în care guvernele fac un pas mai departe şi caută să atragă în mod activ investiţii străine prin diverse programe de promovare a ţării. Această abordare conduce la înfiinţarea unei agenţii naţionale de promovare a investiţiilor, care pune accentul pe o politică de marketing al unei ţări ca destinaţie a unor proiecte de investiţii şi ca locaţie pentru investitori. Pentru a sesiza gradul de răspundere a acestor politici din generaţia a doua e suficient de menţionat că, Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor (WAIPA), înfiinţată în 1995, are în prezent peste 100 de membri.
- Cea dea treia generaţie de politici pleacă de la premisa că primele două generaţii reprezintă doar un punct de plecare, care trebuie urmat în abordarea investitorilor străini. Pe lângă activitatea de promovare aceste politici prevăd şi o componentă de negociere activă, de atragere a investitorilor străini, şi nu numai la nivelul unei ţări, ci stabilind priorităţi şi obiective pe domenii de activitate, regiuni sau probleme de sinteză la nivel de industrie şi firmă, ţinând cont de priorităţile de dezvoltare a ţării. Un element esenţial pentru o astfel de politică de promovare, atragere şi menţinere a investiţiilor străine este reprezentat de îmbunătăţirea şi promovarea unei zone de interes strategic către potenţialii investitori antrenaţi în activităţi specifice. În cadrul unor astfel de politici se presupune crearea unor agenţii cu o sferă de cuprinderea mai îngustă, la nivel regional sau local deseori ca instituţii autonome create la nivelul autorităţilor locale.
Astfel, atragerea investiţiilor străine devine prerogativa guvernelor multor ţări. Fiind conştiente de avantajele obţinute în urma atragerii investiţiilor străine toate statele pun un accent tot mai mare pe elaborarea şi promovarea unor politici de atragere activă a investiţiilor străine în economiile lor. Politica de atragere a investiţilor străine se încadrează ca parte componentă a politicii de dezvoltare a unei ţări, care sigur are la bază liberalizarea coerentă şi chibzuită a activităţilor economice în ansamblu, inclusiv liberalizarea mişcărilor de capital.
Politicile guvernamentale de atragere trebuie sa tina seama de provocarile cu care se confrunta sistemul financiar global la inceputul sec. XXI: deficitul balantelor de cont curent; datoriile statelor; cursurile de schimb; imprumuturile generate de Banca Mondiala; miscarile generate de fluxul de capital; terorismul;
In vederea implementarii politicilor lor, guvernele sprijina, pe existenta unui cadru politico-juridic esential (nucleu) care consta in legi si reglementari ce faciliteaza accesul pe piata si desfasurarea de activitati economice de catre investitorii straini, tratamentul aplicat filialelor straine si modul de functionare a pietelor.
Nucleul politicilor privind IS este esential, deoarece IS un se pot realiza decat acolo unde sunt permise. Acest cadru esential trebuie completat cu politici de influentare a deciziei investitorului in mod direct sau indirect, de ex. prin politicile comerciale si de privatizare. Aceste politici formeaza “cercul interior” al politicilor de atragere a investitiilor straine. “Cercul exterior” este format de politicile care nu vizeaza expres atragerea IS dar le influenteaza. Politicile care afecteaza direct sau indirect IS sunt determinate de contextul specific al fiecarei tari. Continutul lor difera de la o tara la alta, precum si in timp, in cadrul aceleasi tari. Favorizarea IS prin politici de atragere adecvate pot determina cresterea acestora. Totusi, aceasta crestere nu este nici garantata, nici direct proportionala cu amploarea favorizarii. Modificarile in sensul restrictiv, determina garantat o reducere a intrarilor de IS.
Tipuri de politici economice adoptate de diferite tări în relaţie cu fluxurile internaţionale de capital
Politicile economice orientate către intrările de capital sub forma investiţiilor directe s-au diversificat foarte mult, în funcţie de spectrul de interese pe care îl au ţările gazdă în legătură cu rolul şi importanţa acestora pentru economia naţională. Numeroşi autori au abordat pe larg această problemă a “interfeţei” dintre guvernele statelor gazdă şi corporaţii multinaţionale, căutând să surprindă cele mai importante măsuri pe care le pot lua primele, pentru ca acţiunile multinaţionalelor să corespundă cât mai bine intereselor economice proprii. În acest sens, unul din cei mai reputaţi specialişti în domeniul studiului firmelor multinaţionale şi anume John H. Dunning împarte măsurile de politică economică orientate spre investiţiile directe de capital din străinătate în şapte categorii principale.
O primă categorie de măsuri cuprinde - după opinia sa - pe cele care se referă la sectoarele economice iar, în cadrul acestora, la tipurile de activităţi unde este permis cu precădere accesul capitalului străin. Statul gazdă poate să permită firmelor multinaţionale să investească doar în anumite ramuri şi sectoare ale economiei naţionale şi, în cadrul acestora, numai în unele activităţi specificate, pe care le consideră a fi mai potrivite obiectivelor urmărite de el pe termen lung. Se poate întâmpla ca accesul multinaţionalelor să nu fie permis, de către anumite ţări, în unele sectoare care produc bunuri şi servicii a căror obţinere nu este dorită (din diferite motive), sau sunt considerate neesenţiale. În acest sens, statele gazdă caută să acţioneze ca un mecanism de “filtrare” a investiţiilor, de selectare a celor care servesc mai bine intereselor naţionale.
A doua categorie este formată din măsurile care se referă la gradul în care este permisă proprietatea asupra factorilor de producţie locali. Firmelor străine li se poate permite accesul la proprietate, în majoritate sau în totalitate, asupra obiectivelor economice, sau, după caz, le este admisă doar participarea minoritară. După părerea noastră, limitarea accesului deplin, sau majoritar la proprietatea asupra anumitor obiective economice reflectă dorinţa statului gazdă de a crea un compromis, între necesitatea de a coopera pe plan economic cu partenerii străini şi prudenţa sau teama de a înstrăina o parte mai mică sau mai mare din obiectivele respective capitalului străin. Participările la crearea unor obiective noi, având ca bază firme mixte, sau preluarea unor firme existente, dar numai într-o anumită proporţie, de către corporaţii multinaţionale, sunt astăzi foarte numeroase, în special în relaţia acestora cu statele aflate în curs de dezvoltare.
De altfel, cele două categorii de măsuri amintite până acum sunt corespunzătoare modelului “monopolului bilateral”, format din statul gazdă, pe de o parte şi din corporaţiile multinaţionale, pe de altă parte, conform căruia ţara gazdă îşi impune controlul asupra condiţiilor de acces în economie, în timp ce, corporaţiile, controlează factorii specifici producţiei într-un anumit domeniu. Conform acestui model, statul gazdă nu acordă avantaje deosebite acestora din urmă, ci numai minimumul necesar, adică atât cât să le facă să investească. Orice altă facilitate acordată în plus, peste acest minim, poate fi considerat de către gazdă drept neechivalentă.
Măsurile din cea de a treia categorie au în vedere modul de finanţare a investiţiilor. Statele care manifestă o lipsă acută de valută, impun, în unele situaţii, anumite condiţii capitalului străin, în sensul ca orice investiţie iniţială să se bazeze exclusiv pe finanţare externă, capitalul urmând să fie procurat, în întregime, de către investitor de pe piaţa internaţională a capitalului, sau din alte surse, astfel încât, să nu afecteze în nici un fel rezervele de valută ale ţării gazdă, ci, pe cât posibil, să le alimenteze.
A patra categorie de măsuri de politică economică, destinate corporaţiilor investitoare de către statul gazdă, cuprinde pe cele care condiţionează localizarea geografică a investiţiilor directe. Acestea sunt practicate de ţările care urmăresc să aducă la îndeplinire obiective strategice regionale de industrializare sau modernizare, precum şi de reducere a şomajului în cadrul anumitor arii geografice mai mult sau mai puţin întinse. De exemplu, cerinţele şi condiţiile impuse de statul mexican unor investitori din domeniul industriei automobilului (“Volkswagen”, “General Motors”, “Ford”, “Nissan” şi alţii), menite a răspunde cerinţelor de dezvoltare teritorială a industriei mexicane, au dus cu timpul la crearea a 100.000 de noi locuri de muncă şi la un plus de exporturi cifrat la câteva miliarde de dolari.
Cea de a cincea categorie vizează un spectru foarte vast de măsuri de stimulare sau direcţionare a investiţiilor directe ale corporaţiilor multinaţionale, realizate prin intermediul unor pârghii şi mecanisme fiscale, valutare sau de altă natură. Ele pot fi prezente atât în faza premergătoare luării deciziei de a investi de către firme, când statul încearcă să încurajeze sau descurajeze, direct sau indirect, investitorii străini, pentru a-şi îndeplini anumite obiective, cât şi ulterior efectuării investiţiei, situaţie în care se încearcă influenţarea nivelului eficienţei unor filiale amplasate deja în spaţiul unei economii naţionale. Această categorie de măsuri de politică economică poate să cuprindă una sau, combinat, mai multe din următoarele pârghii de influenţare a firmelor străine investitoare:
- scutiri de taxe şi impozite pe profitul realizat de filiale şi pe activitatea acestora în anumite condiţii;
- stimulente şi premii acordate ca urmare a îndeplinirii cu succes a unor obiective de dezvoltare regională;
- subvenţii şi împrumuturi, drepturi de înstrăinare a unei părţi din profitul realizat de către filialele care, la un anumit moment, au răspuns cerinţelor statului gazdă;
- compensaţii pentru pierderi înregistrate ca urmare a evoluţiei nefavorabile a cursului valutar;
- subvenţii de export;
- credite cu dobânzi preferenţiale şi multe altele.
Stimulentele şi restricţiile sunt de natură a orienta (direcţiona) investiţiile sau activitatea spre anumite domenii economice sau regiuni şi de a o descuraja în altele. În ultimul timp, atât statele în curs de dezvoltare, cât, mai ales, cele dezvoltate au urmat principiile liberalizării mediului investiţional, a eliminării, pe cât a fost posibil, a restricţiilor din calea liberei circulaţii internaţionale a capitalului şi a aşezării pe baze noi a principiilor care stau la baza controlului activităţii corporaţiilor multinaţionale.
Din a şasea categorie de măsuri fac parte cele care se referă la cerinţele de funcţionare cerute de statul gazdă filialelor firmelor multinaţionale implantate pe teritoriul său şi care au în vedere, în principal, activitatea curentă a acestora. În această categorie credem că pot fi încadrate o mulţime de modalităţi prin care ţara gazdă poate influenţa funcţionarea şi evoluţia filialelor. Fără a avea pretenţia că le-am surprins pe toate, ne mărginim să redăm mai jos câteva dintre acestea:
- cerinţe şi reguli de comportament al firmei în legătură cu activitatea ei economică, materializată în special în modalităţile de procurare a factorilor de producţie;
- desfăşurarea pe coordonate strict profesionale a acţiunilor de recrutare, angajare şi pregătire a personalului;
- tipurile de activităţi de producţie şi cercetare-dezvoltare preluate de filiale;
- proporţia care este exportată din producţia obţinută;
- furnizarea permanentă de informaţii cu privire la modul de formare a preţurilor la nivel intra-firmă;
- restricţii cu privire la înstrăinarea unor cote din profit sau din capital;
- condiţii cu privire la modul de efectuare a transferului de tehnologie şi a utilizării acesteia de către filiale;
- stabilirea unor metode de producţie folosite pe teritoriul statului gazdă şi altele.
De asemenea, cerinţe minime de performanţă pot fi impuse filialelor aparţinând corporaţiilor multinaţionale care activează în cadrul acelor economii naţionale unde concurenţa locală nu este prea dezvoltată, sau pentru a le determina să contribuie la o restructurare industrială cât mai rapidă şi eficientă.
În sfârşit, a şaptea categorie de măsuri este alcătuită din cele care precizează condiţiile în care este permisă părăsirea contextului economic naţional de către firmele străine investitoare. Aceste măsuri au fost destul de frecvente în deceniile anterioare, atunci când, după îndeplinirea funcţiei de simpli “asistenţi” în procesele de modernizare desfăşurate în unele state în curs de dezvoltare, filialele erau supuse unor restricţii drastice. În alte situaţii, însă, restricţiile sunt impuse firmelor multinaţionale ale căror filiale, răspunzând unor strategii globale, nu urmăresc integrarea activităţii lor în economia statului gazdă, ci reacţionează doar la cele ce le sunt precizate de către “cartierul lor general”.
Cu câteva excepţii, în general, ţările dezvoltate au tendinţa de a fi mai puţin restrictive faţă de investiţiile străine de capital, în comparaţie cu ţările în curs de dezvoltare. Acest lucru se explică prin faptul că statele cu economii de piaţă dezvoltate sunt, concomitent, furnizoare şi receptoare de investiţii directe.
Unii autori acordă o atenţie specială diferenţelor, în ceea ce priveşte măsurile de politică economică ale statelor gazdă, aplicate în cazul creării de obiective noi, prin investiţii străine directe de capital, faţă de cele folosite în cazul fuziunilor şi achiziţiilor de societăţi. Datorită faptului că, în anii ’80 şi după, acestea din urmă s-au manifestat cu deosebită intensitate, îndeosebi în cazul economiilor statelor dezvoltate, au fost întreprinse o serie de studii şi cercetări care să releve mai exact consecinţele lor pentru economiile statelor respective. Deşi efectele pot fi deosebit de variate, totuşi, s-au putut desprinde câteva concluzii de ordin mai general. Dintre acestea menţionăm:
- schimbarea structurii proprietăţii asupra unui obiectiv important din domeniul cercetării-dezvoltării, intervenită datorită unei fuziuni sau achiziţii, care poate avea, în unele cazuri, implicaţii serioase asupra potenţialului tehnologic şi creativ al unei ţări;
- integrarea unei companii, sau a unui grup de companii, care contribuiseră substanţial la echilibrarea balanţei de plăţi a unei ţări, într-o reţea globală de activităţi a unei corporaţii multinaţionale mai mari, poate să ducă la diminuarea respectivei contribuţii;
- o achiziţionare urmată, de vânzarea activelor companiei care a fost preluată, poate avea repercusiuni serioase pentru o anumită ramură industrială.
Efectele reproduse mai sus, cât şi altele (ameninţare la adresa economiei naţionale, fuziuni sau achiziţii în sectoare deja dominate de firme mari, care ar reduce concurenţa internă etc.), au determinat unele ţări care se confruntă cu astfel de fenomene să adopte unele măsuri economice şi juridice menite a mări controlul asupra lor şi a preveni unele situaţii neplăcute. Astfel, cu puţine excepţii, majoritatea statelor încearcă să reglementeze fenomenul cu ajutorul normelor lor în materie de concurenţă şi a legislaţiei antitrust. Unele state nu permit deloc achiziţiile, iar în altele (cum ar fi Japonia), există obstacole instituţionale majore în calea preluărilor de firme de către corporaţii din străinătate. Multe ţări aplică principiul necesităţii ca investitorul străin, care doreşte să efectueze o fuziune sau achiziţie, să primească mai întâi încuviinţarea statului gazdă pentru o astfel de acţiune.
No comments:
Post a Comment