Motivaţii şi strategii în Investitii Straine de Portofoliu

Factorii determinanti in decizia de investire sunt de 2 tipuri:

1. de natura economica (cuantificabili)
2. de alta natura, care nu au o masura intrinseca.

Avand in vedere factorul subiectiv, in analiza factorilor de tipul al 2 lea din perspectiva atractivitatii pentru investitiile intl. este foarte importanta perceptia lor pe plan intl.  Potrivit unui studiu al FMI factorii controlati de guvern sunt intre cei mai importanti in decizia de investire mai ales in tarile in tranzitie. Acesti factori pot fi: de natura generala, care afecteaza atat ISD cat si IP, printre care se numara indicatorii macroeconomici, procesele de liberalizare si privatizare, calitatea infrastructurii institutionale, calitatea cadrului legal.

In cadrul ISD sunt importante si aspectele de competitivitate, liberalizare comerciala, restrictii (eventuale) in calea investitiilor, metodele de privatizare.

In privinta IP factorii subiectivi (necuantificabili) care influenteaza decizia de a investi pe plan intl. sunt reprezentati si de dezv. pietelor de valori mobiliare, restrictiile in calea IP, riscul incapacitatii de plata, ratele dobanzilor bonificate la titlurile de stat.

Motivatiile principale ale investitorilor de portofoliu constau in cautarea castigului si reducerea riscului prin diversificarea internationala. Investitorul asteapta sa partajeze profiturile realizate de compania emitenta a activelor financiare prin primirea de dividende sau de castig de capital. In acelasi timp, insa, investitorul partajeaza si riscul, in cazul pierderilor la nivelul emitentului, acesta inregistrand si el pierderi.

Pietele financiare internationale ofera in prezent o gama larga de instrumente financiare, fiecare generand un castig potential in conditiile asumarii unui anume risc. Aceasta determina investitorii sa aleaga titluri care ofera un castig potential mai mare si mai riscant sau titluri care ofera un castig mai mic, dar mai sigur. In aceste conditii decizia de plasament este influentata de perceptia investitorilor privind riscurile implicate si modul in care acestia inteleg sa si le asume. Selectia portofoliului este o operatiune complexa si presupune trei decizii pe care un investitor le are in vedere:

1. Decizia de alocare a capitalului care presupune stabilirea unei ponderi din capital care sa fie plasata in instrumente fara risc sau cu risc moderat si a celei care urmeaza sa fie plasata in instrumente cu grad ridicat de risc.
2. Decizia  de alegere a tipurilor de instrumente care sa intre in componenta portofoliului. Aceasta presupune selectarea tipurilor de instrumente: cu venit fix (obligatiunile de stat; corporative; municipale); cu venit variabil (actiunile sau instrumente derivate);
3. Decizia de selectare a titlurilor care presupune alegerea unor titluri din piata din categoria de instrumente selelectate initial. Rentabilitatea instrumentelor financiare reprezinta un element important in aceasta ultima selectie.

In functie de venitul pe care il genereaza instrumentele pot fi: instrumente de imprumut sau venit fix (au de regula un venit fix garantat exprimat sub forma dobanzii sau a cuponului) in timp ce instrumentele de tipul actiunilor au un venit variabil negarantat (dividendele). Rentabilitatea unui titlu se calculeaza prin includerea atat a venitului fix sau variabil oferit de acesta, cat si diferenta de pret la care a fost cumparat initial si vandut ulterior (titlul).

Metodele de analiza care stau la baza selectiei portofoliului difera oarecum punand accentul fie pe rezultatele financiare (analiza fundamentala), fie pe trendul evolutiei preturilor din piata (analiza tehnica).

Avand in vedere gradul de incertitudine asociat evolutiei pretului activelor financiare si castigurilor generate de acestea, fiecare investitor va cauta sa asocieze o probabilitatte ata a evolutiei ulterioare a pretului, cat si a castigului din investitia in activele financiare. Teoria moderna a portofoliului se bazeaza pe modele care incearca o estimare si o proiectie cat mai buna a raportului risc/castig, pe un orizont de timp cat mai mare.

Motivul principal pentru care investitorii de portofoliu utilizeaza anumite strategii, este ca prin aceasta se diversifica portofoliul, se reduce riscul, fara a sacrifica venitul asteptat. Investitorii considera ca diferitele piete de capital ofera un comportament al pretului independent.

Daca pietele ar actiona toate in aceeasi directie, operatiunile de diversificare nu ar exista. Corelatiile pietelor internationale sunt urmarite sistematic de manageri ai fondurilor de investitii, de analisti si de investitori. Concluziile lor sunt ca, desi coeficientii de corelatie variaza de-a lungul unei perioade de timp, ei nu sunt unitari. De aceea investitorii internationali nu mai trateaza IS ca pe o investie minora, ci elaboreaza strategii limpezi de abordare a investitiilor de portofoliu in strainatate.

Acestea cuprind:

• cunoasterea evolutiei internationale a pietelor;
• forta cercetarii si a managementului;
• informatii si comunicari disponibile;
• tehnologia computerizata;
• trategia de marketing.

Pornind de la teoria eficienta a pietelor au fost elaborate modele internationale de stabilire a pretului valorilor mobiliare. In cadrul acestor modele se folosesc tehnici de hedging (de inversare a riscului) si contracte forward. In functie de accesul la informatie si dradul de cunoastere, strategia de abordare a investitiilor internationale de portofoliu poate fi activa sau pasiva (urmareste indicii uneia sau ai mai multor piete). Strategia activa presupune cunoasterea si investirea in anumite tipuri de valori mobiliare in cadrul pietei selectate.

Decizia de a efectua o investitie in investiiti internationale de potofoliu se face printr-o strategie de tip bottom-up cand titlurile sunt selectate pe baza analizei fundamentale, indiferent de emitent si tara de referinta. Investitorul este confruntat cu riscul sectorului in care investeste, fiind mai putin expus riscului pietei in care investeste si riscului valutar. Abordarea top-down presupune stabilirea initiala a deciziei investionale pe o anumita piata, in special in insturmente financiare selectate.

Bancile de investitii dispun de vaste departamente de analiza, specializate, care de obicei sunt organizate in sistem top-down, analizand pietele internationale si anumite titluri. Departamentul de analiza bottom-up  sisi dispune analistii pe industria selectata. Unele companii de investitii incearca sa-si compuna departamente din ambele puncte de vedere.