Formele investiţiilor internaţionale şi tipuri de investitori

In principal, investiţiile străine (avem în vedere aici participarea capitalului străin la realizarea oricărui gen de investiţii într-o anumită ţară sau pentru o anumită firmă) pot fi:directe şi de portofoliu, care se referă la raportul ce se stabileşte între emitent şi receptor.

1. Investiţiile străine directe se realizează prin contribuţia efectivă a posesorului de capital, acesta participând la proiectarea, realizarea şi exploatarea obiectivului, eventual într-o anumită proporţie cu o firmă beneficiară din ţara gazdă. Interesul posesorului de capital este ridicat în toate fazele procesului investiţional. Acesta este integral angajat în investiţie, beneficiind de avantajele pe care aceasta Ie generează şi, implicit, asumându-şi riscurile ce decurg din aceasta. Ca urmare, investitorul îşi asumă şi controlul asupra investiţiei, cel puţin proporţional cu efortul pe care-l angajează, devenind proprietar sau coproprietar al patrimoniului creat. Investiţiile directe constau în achiziţionarea pachetului de acţiuni de control, în cumpărarea unor întreprinderi sau în construirea lor pe loc gol, în străinătate. Majorarea capitalului unei filiale externe sau un împrumut acordat acesteia de către firma-mamă reprezintă, de asemenea, forme de investiţii directe externe. 
2. Investiţiile de portofoliu iau forma plasamentelor pur financiare, iar titlurile de credit sau activele financiare pot fi actiuni si obligatiuni emise pe pietele financiare importante, la care subscriu persoane private, banci, societati de asigurari, societati de investitii sau mari firme industriale. Emisiunea poate fi realizata direct de solicitatorii capitalurilor sau prin intermediul “bancilor de afaceri”. Împrumuturile pot fi contractate de firme private straine, colectivitati publice straine sau guvernul, eventual prin intermediul unor organisme financiar-bancare specializate. Aceste investiţii apar sub diferite forme: împrumuturi de stat, împrumuturi ale organismelor internaţionale, emisiuni de obligaţiuni şi împrumuturi pe termen scurt, împrumuturi bancare şi credite de export. Relaţiile de acest gen sunt angajate fie direct, fie prin intermediari financiari.

Investiţiile internaţionale de portofoliu înseamnă achiziţionarea de pe o piaţă financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni). Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu şi dreptul de control.

În ultimă instanţă, exercitarea controlului este aceea care deosebeşte cele două categorii de investiţii externe. Atunci când investiţia presupune transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii agentului receptor este vorba despre o investiţie directă. În restul cazurilor, când investiţia nu presupune stabilirea unu asemenea raport, este vorba despre o investiţie de portofoliu. O investiţie de portofoliu se poate transforma într-o investiţie directă, în condiţiile în care o participare minoritară se transformă într-una majoritară.

Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiţie pur financiară. Investiţia directă îmbină însă într-un mod mult mai complex plasamentul financiar cu investiţia reală. Atunci când agentul emitent ajunge să controleze agentul receptor, pe lângă fluxul financiar iniţial apar şi alte fluxuri, multe dintre ele având o consistenţă reală: fluxul de tehnologie, fluxuri de forţă de muncă, fluxuri manageriale şi chiar fluxuri de bunuri şi servicii.

Atunci când investitorul străin ajunge sa achiziţioneze si sa detina pachetul de control al actiunilor, apar, de regula, si alte transferuri caracteristice investiţiei directe.

În mod cu totul convenţional, reglementările şi statisticile din SUA cuprind în categoria investiţiilor directe toate tranzacţiile care trec dintr-un patrimoniu în altul mai mult de 10% din acţiunile emise de către o firmă. În Franţa procentul este de 20%, iar în Germania de 25%. În general, mărimea pachetului de control al acţiunilor variază invers proporţional cu dimensiunea firmei şi numărul de acţiuni emise de ea.

Cum nici detinerea pachetului de control nu reprezinta un anumit procent fix în totalul actiunilor, ci variaza de la un caz la altul, se considera ca între investitia directa si cea de portofoliu nu exista o stricta linie de demarcatie.

Intre investiţiile directe şi cele de portofoliu există unele asemănări şi legături:

• ambele se realizează ca transferuri de capital, dar prin canale instituţionale şi din surse diferite;
• investiţiile directe au rol activ faţă de investiţiile de portofoliu pentru care apar cu calitatea de intermediar;
• într-o anumită măsură sunt reciproc substituibile.

Diferenţele între aceste categorii de investiţii sunt mai importante:20

• investiţiile de portofoliu ca instrument de credit implică o obligaţie fixă de plată a dobânzii şi de rambursare, în timp ce investiţiile directe presupun o obligaţie elastică de rambursare, legată strict de succesul sau insuccesul activităţii desfăşurate în faza de exploatare;
• investiţiile de portofoliu au o raportare mai generală, cele directe fiind proprii unui anumit domeniu sau sector;
• investiţiile de portofoliu nu afectează direct proprietatea şi controlul naţional, în timp ce investiţiile directe presupun exercitarea dreptului de proprietate al investitorului şi controlul acestuia, deseori în cadrul unei firme multinaţionale;
• investiţiile de portofoliu implică doar un transfer de capital, faţă de cele directe care, de obicei, presupun şi un transfer de factori auxiliari.

Pe lîngă cele 2 categorii mari de investiţii internaţionale, acestea din urmă mai pot fi structurate în:

• investiţii realizate din împrumuturi externe, cu sau fără garanţii guvernamentale,  şi
• investiţii realizate cu asistenţă financiară externă nerambursabilă (împrumuturi-ajutoare).

Formele investiţiilor internaţională reprezintă modalităţile concrete prin care un agent economic realizează o investiţie internaţională. Cele mai întâlnite forme sunt:

• cumpărarea de acţiuni/obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă din altă ţară;
• achiziţionarea de o firmă străină, sau fuziunea cu o companie (private sau publice) din alta ţară,
• construirea unei societăţi mixte (Joint Venture) cu o întreprindere deja existentă într-o altă ţară, 
• crearea unei noi întreprinderi (investiţie "greenfield") într-o altă ţară sau deschiderea a o nouă filială în altă ţară;
• investiţie adiţională sau reinvestiţie într-un proiect deja existent cu investiţie străină.
• acordarea un credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui agent economic străin ce operează în propria ţară;
• încheierea de contracte internaţionale de leasing sau franchising, licenţiere, know-how, contracte de management.

In cazul achiziţionării de acţiuni, investiţiile directe (în contrast cu investiţiile de portofoliu) implică cumpărarea unui pachet substanţial de acţiuni, astfel încât să aibă dreptul de a participa la managementul companiei: de obicei, suma limită de 10 la sută este cerută pentru a distinge investiţiile directe de cele de portofoliu.

Un împrumut către o sucursală sau filială este în mod normal privit ca investiţie directă, în timp ce un împrumut (sau cumpărarea unor acţiuni) la o companie cu care investitorul nu are legătură este considerat un împrumut de portofoliu.

Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările dezvoltate, unde eficienţa în luarea deciziilor, mediul economic stabil şi performant, apropierea de pieţele de capital şi financiare, infrastructura performantă, forţa de muncă de toate categoriile, piaţa de desfacere cu putere de cumpărare ridicată, stabilitatea şi claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului investiţiilor.

În funcţie de orizontul de timp pe care investitorii îl au în vedere în abordarea locaţiei respective aceştia se împart în trei tipuri principale: investitori strategici, investitori de portofoliu şi investitori speculativi. Motivaţiile de a investi ale acestor investitori sunt diferite având respectiv şi efecte diferite asupra economiilor şi întreprinderilor în care investesc.

Investitorii strategici sunt motivaţi de dorinţa de a dobândi acces la pieţe locale sau regionale, precum şi la factori de producţie ieftini, în special forţă de muncă şi/sau materii prime. În cazul societăţilor transnaţionale, motivaţiile pot fi legate de atingerea unei competitivităţi  globale. În cazul investitorilor strategici de dimensiuni mai mici, interesele se referă mai puţin la abordarea globală, şi mai mult la diferenţele existente între costurile de producţie din diverse ţări.

Investitorii de portofoliu sunt motivaţi de ideea realizării unor profituri pe termen lung reprezentate prin investiţii în valori mobiliare emise de firme şi  în titluri de stat pe termen mediu şi lung.

Investitorii de portofoliu clasici sunt instituţii precum societăţile de asigurări de viaţă, fondurile de pensii şi cele de sănătate, băncile şi fondurile de investiţii.

Investitorii speculativi se orientează către investiţii pe termen scurt în depozite bancare şi titluri de valoare pe termen scurt. Motivaţia este de a realiza profituri mari pe termen scurt din modificările previzionate ale politicii sau situaţiei economice (cum ar fi o devalorizare majoră a monedei).