Istoria fluxurilor externe de capital începe în secolul al XIX-lea când predominante erau împrumuturile şi investiţiile de portofoliu. Anglia (în special) şi Franţa deţineau cea mai mare parte a plasamentelor de acest gen. Alături de firmele private, statul juca un rol important. Extracţia de minereu, plantaţiile, căile ferate, lucrările de infrastructură, în general, erau domeniile către care se îndreptau aceste fluxuri. În fine, ţările coloniale reprezentau o piaţă mai atractivă decât marile metropole capitaliste.
Caracteristic pentru aceste fluxuri internaţionale de capital era faptul că ele nu erau stimulate în primul rând de diferenţele dintre ratele dobânzii din diferite ţări, ci, mai ales, de nevoile de finanţare a activităţii economice externe, în condiţiile expansiunii coloniale.
Analiza evoluţiei dezvoltării economice ne conduce la faptul că odată cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii şi formarea pieţei mondiale s-au creat condiţii noi favorabile pentru exploatarea oportunităţilor oferite de alte teritorii şi alte ţări.
În perioada dintre cele doua războaie mondiale tehnologia transporturilor şi a telecomunicaţiilor internaţionale a cunoscut o dezvoltare considerabilă. Şi totuşi deşi producţia mondiala a crescut cu 40 la sută faţă de perioada de până la război s-a sesizat o adevărata blocadă a comerţului internaţional. În ceea ce priveşte investiţiile internaţionale, după o perioada de expansiune a acestora în anii 20 fluxul investiţional s-a redus drastic în deceniul următor. Această perioada a fost cea a experienţelor keynisiene în care multe naţiuni au preferat o dezvoltate autonomă pentru a vedea, daca generează o ocupare totală a forţei de muncă şi o rată de creştere rezonabilă. Pentru implementarea unor astfel de politici guvernele au fost nevoite să restricţioneze comerţul şi sa controleze mişcările de capital.
Fluxurile de ISD au început să dobândească relevanţă în cadrul schimburilor internaţionale după cel deal II război mondial odată cu realizarea de investiţii masive de către SUA în reconstrucţia Europei Occidentale. Analiza datele statistice ne permite să spunem că la începutul anilor 60 are loc şi o adevărată dezlănţuire a comerţului internaţional. Putem remarca conturarea unor noi aspecte în relaţiile dintre comerţul internaţional şi investiţiile străine directe. În mod tradiţional firmele străine producătoare obişnuiau să înceapă prin a face comerţ cu partenerii săi din alte ţări pentru ca ulterior să decidă asupra realizării de investiţii străine directe.
În sens strict statistic, putem constata o creştere continuă a nivelului investiţiilor externe, cu restructurări periodice sau pe termen lung. Am putea identifica trei perioade semnificative după 1930.
O primă perioadă, care se încheie la începutul deceniului opt, este marcată de o creştere relativ accelerată a nivelului investiţiilor străine, cu o pondere ridicată a investiţiilor direct-productive. In aceste condiţii, în 1970 raportul dintre stocul investiţiilor directe şi nivelul PNB a ajuns la 0,09 pentru ţările în curs de dezvoltare şi la 0,059 pentru ţările dezvoltate. Deşi substanţial mai reduse ca nivel, investiţiile directe în ţările în curs de dezvoltare depăşesc ponderea în PNB şi în formarea netă a capitalului (8%) din ţările dezvoltate. Cele mai importante surse ale investiţiilor externe au fost creditul de export şi împrumuturile.
Ca destinaţie, investiţiile externe au fost preponderent orientate spre: stimularea exportului, fabricarea şi comercializarea de produse în ţările gazdă şi substituirea importurilor. Acestea au fost de fapt impuse prin nevoia restructurării economiei mondiale după marea criză din 1929-1933 şi cel de-al doilea război mondial. Principalii investitori externi au fost: SUA, CEE (Uniunea Europeană), Marea Britanie şi Japonia (spre sfârşitul perioadei).
Fluxurile de investiţii internaţionale s-au orientat mai ales între ţările dezvoltate. Domeniile în care s-au realizat preponderent investiţii străine au fost cele care presupun tehnică avansată şi progres rapid, în care puteau fi obţinute avantaje prin folosirea mâinii de lucru şi a materiilor prime mai ieftine.
A doua perioadă semnificativă ajunge până la crahul economic din 1987. Sistemul mondial a fost marcat, în această perioadă, de câteva momente şi tendinţe importante:
In aceste condiţii, ca o reacţie mascată, investiţiile productive (directe) au stagnat, în timp ce bursa şi plasamentele financiare au evoluat spectaculos. Această orientare poate fi explicată şi prin ratele foarte ridicate ale dobânzilor, care au defavorizat cumpărarea de bunuri şi echipament.
Orientarea investiţiilor internaţionale între ţările dezvoltate a fost oarecum firească. Fără a se manifesta propriu-zis o creştere a participării lor, marii investitori internaţionali rămân aproximativ aceiaşi.
După 1987, sistemul mondial evoluează în limite oarecum stabile chiar dacă evenimentele din lumea central şi est-europeană au marcat sensibil evenimentele ulterioare. Investiţiile direct-productive şi-au reluat cursul ascendent, o tendinţă similară având însă şi plasamentele financiare. Câteva aspecte devin însă caracteristice sistemului economic mondial de după 1987:
Ca o consecinţă faţă de vechile şi noile tendinţe vom recunoaşte, în această perioadă, o „internaţionalizare a capacităţilor de producţie", în comparaţie cu „internaţionalizarea capitalurilor financiare" care putea fi constatată şi anterior.
Numai în Europa, de exemplu, au fost realizate peste 600 fuziuni şi achiziţii internaţionale în primul semestru al anului 1987. Investiţiile internaţionale se amplifică şi câştigă în forţă.
În această perioadă se manifestă o creştere rapidă a investiţiilor bazate pe transferuri de drepturi patrimoniale, sub forma investiţiilor directe şi de portofoliu. Este dificil de apreciat cantitativ această restructurare, metodologiile naţionale şi ale diferitelor organisme internaţionale fiind diferite (de exemplu, în Franţa o participare de 20% a investitorului extern în realizare este considerată investiţie directă, în timp ce în SUA această pondere este de numai 10%).
Nivelul investiţiilor directe în străinătate a cunoscut o creştere spectaculoasă, chiar înainte de 1989 (momentul care marchează începutul unor transformări radicale în fostele ţări comuniste). Astfel, investiţiile SUA în străinătate au crescut cu 72 mld. $ în 1989, faţă de 57 mld. $ în 1988. S-a ajuns, astfel, ca în 1995 nivelul fluxului mondial al investiţiilor directe să atingă 235 mld. $ USA.
Deja după 1980 se poate recunoaşte o modificare a strategiei Japoniei în materie de investiţii. Investiţiile japoneze au început să fie orientate spre SUA şi Europa.
Are loc o accelerare a investiţiilor directe internaţionale şi a investiţiilor directe între Japonia, SUA şi Europa Occidentală. Ponderea cea mai importantă trece spre investiţiile directe de cumpărare de capacităţi existente.
Investiţiile directe în diferitele forme au căpătat consistenţă, dar obligatoriu trebuie recunoscută anterioritatea globalizării investiţiilor financiare. Globalizarea financiară s-a oferit ca principalul punct de sprijin al creşterii investiţiilor internaţionale, a investiţiilor directe de capital în mod mijlocit.
Asistăm acum la impunerea evidenţei rolului investiţiilor în realizarea dinamicii sistemelor economice şi a economiei mondiale în ansamblu. Acest rol se bazează însă pe o diversificare rafinată a formelor investiţiilor internaţionale şi pe folosirea unor instrumente subtile şi eficace de realizare şi utilizare.
In momentul de faţă o analiză strictă a investiţiilor internaţionale trebuie să ţină cont de formele speciale la care se poate recurge şi mai ales de efectele (avantaje şi dezavantaje) pe care recursul la aceste forme le poate genera.
Noile forme ale investiţiilor internaţionale pot crea sau furniza soluţii în domeniul schimburilor de servicii (licenţă, franchisajul, consilierea sau contractul de gestiune) sau pot susţine cauza dezvoltării prin asigurarea cu factori de producţie (contracte „la cheie", subtratări, joint-venture, crearea de sucursale sau filiale, participarea la activităţile unor întreprinderi în funcţiune).
În prezent relaţiile dintre comerţ şi investiţiile străine au devenit mult mai complexe deschizând în acelaşi timp noi oportunităţi. Privind lucrurile din acest punct de vedere, putem spune sigur, că procesul de globalizare şi integrare a avut şi are un aport substanţial. Ca urmare a acordurilor privind libera circulaţie a capitalului, a prevederilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a prevederilor acordurilor bilaterale între ţări, firmele au dobândit o mult mai mare autonomie în accesul la resurse având posibilitatea de a organiza activitatea de producţie mai eficient în funcţie de pieţele naţionale, regionale sau globale.
Nivelul de dezvoltare economică măsurat prin valoarea PIB şi dinamica anuală a acestuia influenţează în mod direct oferta de capital investiţional cât şi gradul de atractivitate a economiilor gazdă faţă de capitalul extern. Incidenţa puternică a acestor corelaţii pe plan mondial se explică prin faptul că cea mai mare parte a capitalului îşi are originea în ţările dezvoltate, la fel precum şi cea mai mare parte a capitalului investiţional recepţionat se regăseşte, de asemenea, în statele dezvoltate. În mod evident, fluxurile de investiţii străine sunt valorificate mai pe larg de către ţările dezvoltate în care blocajele de integrare sunt mult mai reduse. În acest fel se conturează una din principalele caracteristici ale fluxurilor de investiţii străine directe pe plan mondial dar şi regional – puternica lor concentrare geopolitică. Mişcările complexe de bunuri, servicii şi factori de producţie au loc la scară mondială, cu precădere, în spaţiul economic al statelor dezvoltate, care generează peste 90% şi receptează peste 70% din fluxurile internaţionale de ISD.
Caracteristic pentru aceste fluxuri internaţionale de capital era faptul că ele nu erau stimulate în primul rând de diferenţele dintre ratele dobânzii din diferite ţări, ci, mai ales, de nevoile de finanţare a activităţii economice externe, în condiţiile expansiunii coloniale.
Analiza evoluţiei dezvoltării economice ne conduce la faptul că odată cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii şi formarea pieţei mondiale s-au creat condiţii noi favorabile pentru exploatarea oportunităţilor oferite de alte teritorii şi alte ţări.
În perioada dintre cele doua războaie mondiale tehnologia transporturilor şi a telecomunicaţiilor internaţionale a cunoscut o dezvoltare considerabilă. Şi totuşi deşi producţia mondiala a crescut cu 40 la sută faţă de perioada de până la război s-a sesizat o adevărata blocadă a comerţului internaţional. În ceea ce priveşte investiţiile internaţionale, după o perioada de expansiune a acestora în anii 20 fluxul investiţional s-a redus drastic în deceniul următor. Această perioada a fost cea a experienţelor keynisiene în care multe naţiuni au preferat o dezvoltate autonomă pentru a vedea, daca generează o ocupare totală a forţei de muncă şi o rată de creştere rezonabilă. Pentru implementarea unor astfel de politici guvernele au fost nevoite să restricţioneze comerţul şi sa controleze mişcările de capital.
Fluxurile de ISD au început să dobândească relevanţă în cadrul schimburilor internaţionale după cel deal II război mondial odată cu realizarea de investiţii masive de către SUA în reconstrucţia Europei Occidentale. Analiza datele statistice ne permite să spunem că la începutul anilor 60 are loc şi o adevărată dezlănţuire a comerţului internaţional. Putem remarca conturarea unor noi aspecte în relaţiile dintre comerţul internaţional şi investiţiile străine directe. În mod tradiţional firmele străine producătoare obişnuiau să înceapă prin a face comerţ cu partenerii săi din alte ţări pentru ca ulterior să decidă asupra realizării de investiţii străine directe.
În sens strict statistic, putem constata o creştere continuă a nivelului investiţiilor externe, cu restructurări periodice sau pe termen lung. Am putea identifica trei perioade semnificative după 1930.
O primă perioadă, care se încheie la începutul deceniului opt, este marcată de o creştere relativ accelerată a nivelului investiţiilor străine, cu o pondere ridicată a investiţiilor direct-productive. In aceste condiţii, în 1970 raportul dintre stocul investiţiilor directe şi nivelul PNB a ajuns la 0,09 pentru ţările în curs de dezvoltare şi la 0,059 pentru ţările dezvoltate. Deşi substanţial mai reduse ca nivel, investiţiile directe în ţările în curs de dezvoltare depăşesc ponderea în PNB şi în formarea netă a capitalului (8%) din ţările dezvoltate. Cele mai importante surse ale investiţiilor externe au fost creditul de export şi împrumuturile.
Ca destinaţie, investiţiile externe au fost preponderent orientate spre: stimularea exportului, fabricarea şi comercializarea de produse în ţările gazdă şi substituirea importurilor. Acestea au fost de fapt impuse prin nevoia restructurării economiei mondiale după marea criză din 1929-1933 şi cel de-al doilea război mondial. Principalii investitori externi au fost: SUA, CEE (Uniunea Europeană), Marea Britanie şi Japonia (spre sfârşitul perioadei).
Fluxurile de investiţii internaţionale s-au orientat mai ales între ţările dezvoltate. Domeniile în care s-au realizat preponderent investiţii străine au fost cele care presupun tehnică avansată şi progres rapid, în care puteau fi obţinute avantaje prin folosirea mâinii de lucru şi a materiilor prime mai ieftine.
A doua perioadă semnificativă ajunge până la crahul economic din 1987. Sistemul mondial a fost marcat, în această perioadă, de câteva momente şi tendinţe importante:
- accentuarea dezechilibrelor macroeconomice (recunoscută prin creşterea şomajului şi deficitelor publice, egalizarea deficitului balanţelor curente şi creşterea datoriilor externe etc);
- introducerea regimului schimburilor flexibile (1971), ceea ce a atras nevoia de acoperire la termen;
- introducerea de noi forme de protecţionism, generatoare de creşteri ale costurilor tranzacţiilor;
- creşterea vitezei de ajustare în raport cu tehnologiile de vârf, determinată de deprecierea tehnică accelerată;
- accentuarea concentrării capitalului menită a întări concurenţa internaţională;
- reorientarea fluxurilor comerciale şi restructurarea comerţului internaţional (diminuarea relativă a schimburilor est-vest şi nord-sud, în favoarea comerţului intraregional şi a celui cu ţările neindustriali¬zate);
- creşterea rolului barierelor netarifare în raport cu cele tarifare.
In aceste condiţii, ca o reacţie mascată, investiţiile productive (directe) au stagnat, în timp ce bursa şi plasamentele financiare au evoluat spectaculos. Această orientare poate fi explicată şi prin ratele foarte ridicate ale dobânzilor, care au defavorizat cumpărarea de bunuri şi echipament.
Orientarea investiţiilor internaţionale între ţările dezvoltate a fost oarecum firească. Fără a se manifesta propriu-zis o creştere a participării lor, marii investitori internaţionali rămân aproximativ aceiaşi.
După 1987, sistemul mondial evoluează în limite oarecum stabile chiar dacă evenimentele din lumea central şi est-europeană au marcat sensibil evenimentele ulterioare. Investiţiile direct-productive şi-au reluat cursul ascendent, o tendinţă similară având însă şi plasamentele financiare. Câteva aspecte devin însă caracteristice sistemului economic mondial de după 1987:
- dezalinierea pronunţată a cursului dolarului faţă de determinantele anterior fundamentale (balanţa comercială şi deficitul bugetar);
- creşterea spectaculoasă a datoriilor externe ale ţărilor în dezvoltare;
- recrudescenţa protecţionismului.
Ca o consecinţă faţă de vechile şi noile tendinţe vom recunoaşte, în această perioadă, o „internaţionalizare a capacităţilor de producţie", în comparaţie cu „internaţionalizarea capitalurilor financiare" care putea fi constatată şi anterior.
Numai în Europa, de exemplu, au fost realizate peste 600 fuziuni şi achiziţii internaţionale în primul semestru al anului 1987. Investiţiile internaţionale se amplifică şi câştigă în forţă.
În această perioadă se manifestă o creştere rapidă a investiţiilor bazate pe transferuri de drepturi patrimoniale, sub forma investiţiilor directe şi de portofoliu. Este dificil de apreciat cantitativ această restructurare, metodologiile naţionale şi ale diferitelor organisme internaţionale fiind diferite (de exemplu, în Franţa o participare de 20% a investitorului extern în realizare este considerată investiţie directă, în timp ce în SUA această pondere este de numai 10%).
Nivelul investiţiilor directe în străinătate a cunoscut o creştere spectaculoasă, chiar înainte de 1989 (momentul care marchează începutul unor transformări radicale în fostele ţări comuniste). Astfel, investiţiile SUA în străinătate au crescut cu 72 mld. $ în 1989, faţă de 57 mld. $ în 1988. S-a ajuns, astfel, ca în 1995 nivelul fluxului mondial al investiţiilor directe să atingă 235 mld. $ USA.
Deja după 1980 se poate recunoaşte o modificare a strategiei Japoniei în materie de investiţii. Investiţiile japoneze au început să fie orientate spre SUA şi Europa.
Are loc o accelerare a investiţiilor directe internaţionale şi a investiţiilor directe între Japonia, SUA şi Europa Occidentală. Ponderea cea mai importantă trece spre investiţiile directe de cumpărare de capacităţi existente.
Investiţiile directe în diferitele forme au căpătat consistenţă, dar obligatoriu trebuie recunoscută anterioritatea globalizării investiţiilor financiare. Globalizarea financiară s-a oferit ca principalul punct de sprijin al creşterii investiţiilor internaţionale, a investiţiilor directe de capital în mod mijlocit.
Asistăm acum la impunerea evidenţei rolului investiţiilor în realizarea dinamicii sistemelor economice şi a economiei mondiale în ansamblu. Acest rol se bazează însă pe o diversificare rafinată a formelor investiţiilor internaţionale şi pe folosirea unor instrumente subtile şi eficace de realizare şi utilizare.
In momentul de faţă o analiză strictă a investiţiilor internaţionale trebuie să ţină cont de formele speciale la care se poate recurge şi mai ales de efectele (avantaje şi dezavantaje) pe care recursul la aceste forme le poate genera.
Noile forme ale investiţiilor internaţionale pot crea sau furniza soluţii în domeniul schimburilor de servicii (licenţă, franchisajul, consilierea sau contractul de gestiune) sau pot susţine cauza dezvoltării prin asigurarea cu factori de producţie (contracte „la cheie", subtratări, joint-venture, crearea de sucursale sau filiale, participarea la activităţile unor întreprinderi în funcţiune).
În prezent relaţiile dintre comerţ şi investiţiile străine au devenit mult mai complexe deschizând în acelaşi timp noi oportunităţi. Privind lucrurile din acest punct de vedere, putem spune sigur, că procesul de globalizare şi integrare a avut şi are un aport substanţial. Ca urmare a acordurilor privind libera circulaţie a capitalului, a prevederilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a prevederilor acordurilor bilaterale între ţări, firmele au dobândit o mult mai mare autonomie în accesul la resurse având posibilitatea de a organiza activitatea de producţie mai eficient în funcţie de pieţele naţionale, regionale sau globale.
Nivelul de dezvoltare economică măsurat prin valoarea PIB şi dinamica anuală a acestuia influenţează în mod direct oferta de capital investiţional cât şi gradul de atractivitate a economiilor gazdă faţă de capitalul extern. Incidenţa puternică a acestor corelaţii pe plan mondial se explică prin faptul că cea mai mare parte a capitalului îşi are originea în ţările dezvoltate, la fel precum şi cea mai mare parte a capitalului investiţional recepţionat se regăseşte, de asemenea, în statele dezvoltate. În mod evident, fluxurile de investiţii străine sunt valorificate mai pe larg de către ţările dezvoltate în care blocajele de integrare sunt mult mai reduse. În acest fel se conturează una din principalele caracteristici ale fluxurilor de investiţii străine directe pe plan mondial dar şi regional – puternica lor concentrare geopolitică. Mişcările complexe de bunuri, servicii şi factori de producţie au loc la scară mondială, cu precădere, în spaţiul economic al statelor dezvoltate, care generează peste 90% şi receptează peste 70% din fluxurile internaţionale de ISD.
No comments:
Post a Comment