Particularităţi ale investiţiilor internaţionale

Investiţiile cu participarea capitalului extern se constituie ca subiect controversat deşi, în general, se recunoaşte o anumită preponderenţă a funcţiilor lor pozitive, mai ales, la nivelul macrosistemelor (economii naţionale, zone geografice etc).

Problema este privită, mai ales dinspre sistemele mai puţin evoluate, prin prisma intervenţiei capitalului extern la realizarea de proiecte în interiorul acestora. De regulă, capitalul este considerat ca provenind din ţări dezvoltate sau de la firme, bănci şi alte organisme guvernamentale sau specializate de calibru.

Exportul de investiţii dinspre ţările mai puţin dezvoltate către alte ţări şi, cu atât mai puţin, către ţările dezvoltate este aproape total neglijat, în timp ce participarea capitalului din ţări mai puţin evoluate sau de la organisme (firme, bănci şi instituţii specializate) mai puţin cunoscute este, cu puţine excepţii, trecută cu vederea dacă nu chiar considerată depreciativă.

Dincolo de astfel de poziţii, să ne oprim asupra câtorva particularităţi şi implicaţii ale acestor investiţii trecând peste originile, respectiv, destinaţia lor.

Principial, investiţiile cu participarea capitalului străin nu e deosebesc, ca sens şi semnificaţie, de ceea ce se recunoaşte prin definiţie atribuite în practică sau de literatura de specialitate.

Ca un element specific apare aici implicarea a cel puţin doi parteneri aparţinând de ţări diferite. Vom desemna ţările de care aparţin partenerii prin denumirea de gazdă pentru a fixa locul (ţara) în care se realizează programul (proiectul) şi de origine, referindu-ne la locul (ţara) de la care provin resursele pentru programul sau proiectul în cauză.

Există cel puţin doi parteneri chiar şi atunci când o firmă aparţinând unei ţări investeşte într-o altă ţară, aceasta, prin guvernul său sau prin administraţia locală, constituindu-se ca al doilea partener. Cel puţin acest fapt (existenţa a cel puţin doi parteneri aparţinând de cel puţin două ţări diferite) induce câteva particularităţi ale acestui tip de investiţii.

Aceste particularităţi au la origine:

1. obligativitatea respectării reglementărilor specifice din flecare ţară, precum şi acelora cu caracter internaţional în materie;
2. operarea cu unităţi monetare diferite, ceea ce obligă la convertibilitatea permanentă, în raport cu asumările contractuale, la nivelul unor parităţi în schimbare;
3. capacitatea de negociere a partenerilor.

Aspectele particulare ale investiţiilor „străine" generează dificultăţi în analiză şi gestiune. Printre cele mai importante dificultăţi vom reţine:

1. Neconcordanţa între preţurile interne şi cele externe (mondiale) la majoritatea produselor şi serviciilor. Această neconcordanţa nu priveşte mecanismul formării preţurilor, care, în principiu, are la bază raportul cerere-ofertă, ci structura internă a preţurilor în raport cu sistemele metodologice adoptate sau reglementate pe diferitele pieţe. Astfel, modul de considerare a unor cheltuieli fixe, nivelul salariilor, modalităţile de taxare şi impunere etc. se vor repercuta asupra nivelurilor comparative ale preţurilor de pe diferitele pieţe. în aceeaşi postură apar şi taxele vamale, modul de asumare a sarcinilor sociale, precum şi nivelul general al productivităţii muncii, cel puţin din ţările de care aparţin partenerii.
2. Transformarea preţurilor în diferite unităţi monetare (din devize în lei sau invers, de exemplu) nu exprimă totdeauna corect şi realist raportul de schimb, cursurile valutare între diferitele monede fiind influenţate şi de elemente care nu au legătură directă cu productivitatea. Modificarea în sens pozitiv a cursului unei monede în raport cu o alta poate avea drept cauză o poziţie politică adoptată de un parlament şi nu o schimbare reală a parităţilor, în raport cu evoluţia productivităţii muncii, nivelului de dezvoltarea economică etc.

Abordarea unilaterală a investiţiilor din această categorie nu dă, de regulă, cele mai bune rezultate. Din această cauză, cel puţin, intervenţia statelor, prin reglementări şi măsuri speciale sau chiar în negocierea propriu-zisă, apare ca necesară nu numai la nivelul marilor proiecte sau programe de investiţii.