Premisa de la care trebuie plecat este aceea că firmele şi guvernul străin nu fac investiţii în afară fără speranţa că vor obţine un câştig oare¬care. Trebuie însă avute în vedere mai multe efecte importante pentru investitorul străin (în special, în cazul investiţiilor directe):
Dincolo de aceste avantaje posibile, investitorul extern este dis¬pus să investească direct într-o altă ţară în măsura în care el poate câştiga.
Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările gazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare, care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel, conform surselor OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de sectorul întreprinderilor, era de 3% în Suedia, 2% în Japonia, 2% în SUA, 1,7% în Germania, 1,4% în Franţa, 1,3% în Marea Britanie.
Dacă avem în vedere că o firmă se internaţionalizează abia atunci când atinge un anumit grad de maturitate pe piaţa internă, maturitate ce reprezintă un anumit nivel al concentrării capitalului, o gamă de produse de calitate ridicată, un management performant, capabil să-şi asume riscuri în mediul internaţional, se poate trage concluzia că expansiunea corporaţiilor este expresia competitivităţii economiilor ţărilor de origine, acel atribut esenţial al competitivităţii naţiunilor de care vorbea Michael Porter.
Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. Prin internaţionalizarea firmelor, fiecare ţară îşi extinde, practic, influenţa în ţara sau zona respectivă. Prin intermediul corporaţiilor, ţările de origine controlează, practic economiile multor ţări. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile americane. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare, dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare.
Există, însă, situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă, în fapt, o companie transnaţională. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des diferite de interesele ţărilor de origine. Cele mi multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine. Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă, mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă, al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi, implicit, o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de recesiune, multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine, dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală, multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital, dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare. Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine, iar dacă statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora, şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia, asistenţa socială, asistenţa sanitară etc.
Un beneficiu a ţărilor de origine se rezumă şi la exportul de imagine.
Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă, extrem de atractive pentru managerii unei corporaţii internaţionale, dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt cazurile firmelor de armament, care pot câştiga sume uriaşe din comerţul cu ţările aflate în conflict.
- rata rentabilităţii investiţiilor în străinătate este ridicată (12-20% pentru investiţiile americane realizate în străinătate), deşi se pierde ceva prin impozitele percepute de ţara gazdă; de regulă, se realizează produse cu costuri mult mai reduse, care au asigurată desfacerea avantajoasă, cel puţin pe piaţa ţării gazdă;
- riscul eferent proiectelor de cercetare-dezvoltare este eliminat prin extensia spaţială a folosirii rezultatelor acestora. De multe ori, o parte din aceste riscuri sunt preluate de ţara gazdă. In acelaşi timp, ţara gazdă preia automat o parte din efectele poluării fără a forţa investitorul în asigurarea unor condiţii antipoluante costisitoare;
- investiţiile directe atrag după sine stimularea unor importuri, asistenţei şi service-ului. care sunt favorabile investitorului, sporind şi pe această cale câştigurile;
- ţara din care pleacă capitalul suportă consecinţele legate de o creştere potenţială a şomajului care trebuie acoperit prin costuri sociale suplimentare; în acelaşi timp se diminuează venitul mâinii de lucru din ţara investitorului;
- se creează posibilităţi de control din partea investitorului asupra economiei ţării gazdă.
Dincolo de aceste avantaje posibile, investitorul extern este dis¬pus să investească direct într-o altă ţară în măsura în care el poate câştiga.
Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările gazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare, care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel, conform surselor OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de sectorul întreprinderilor, era de 3% în Suedia, 2% în Japonia, 2% în SUA, 1,7% în Germania, 1,4% în Franţa, 1,3% în Marea Britanie.
Dacă avem în vedere că o firmă se internaţionalizează abia atunci când atinge un anumit grad de maturitate pe piaţa internă, maturitate ce reprezintă un anumit nivel al concentrării capitalului, o gamă de produse de calitate ridicată, un management performant, capabil să-şi asume riscuri în mediul internaţional, se poate trage concluzia că expansiunea corporaţiilor este expresia competitivităţii economiilor ţărilor de origine, acel atribut esenţial al competitivităţii naţiunilor de care vorbea Michael Porter.
Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. Prin internaţionalizarea firmelor, fiecare ţară îşi extinde, practic, influenţa în ţara sau zona respectivă. Prin intermediul corporaţiilor, ţările de origine controlează, practic economiile multor ţări. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile americane. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare, dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare.
Există, însă, situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă, în fapt, o companie transnaţională. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des diferite de interesele ţărilor de origine. Cele mi multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine. Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă, mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă, al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi, implicit, o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de recesiune, multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine, dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală, multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital, dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare. Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine, iar dacă statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora, şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia, asistenţa socială, asistenţa sanitară etc.
Un beneficiu a ţărilor de origine se rezumă şi la exportul de imagine.
Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă, extrem de atractive pentru managerii unei corporaţii internaţionale, dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt cazurile firmelor de armament, care pot câştiga sume uriaşe din comerţul cu ţările aflate în conflict.
No comments:
Post a Comment